Podisul Dobrogei

AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ŞI LIMITELE

 

            Podişul Dobrogei se întinde pe cea mai mare parte a unităţii naturale Dobrogea (10.400 km2, adică 4,3 % din teritoriul ţării noastre). Este încadrat în nord şi vest de Dunăre, iar la est de Marea Neagră. În sud, ca unitate naturală, depăşeşte graniţa cu Bulgaria.

            Această provincie a fost cunoscută în istorie sub denumirile: Scythia Minor – în antichitate, în secolul XI – Paristrion, iar în secolul XIV când conducător era Dobrotici teritoriul respectiv a fost numit (în turceşte) Dobrugi-ille.

            Denumirea geografică de „Podişul Dobrogei” a apărut în secolul XX, mai ales în lucrările lui C.Brătescu. Pentru subunităţi, V. Mihăilescu foloseşte denumirea de „platforme” (Platforma Dobrogei de Nord; Platforma Dobrogei de Sud).

            Din provincia Dobrogea, arealele care nu au caracteristici de dealuri şi podişuri se află în nord, nord-est (Delta Dunării şi Câmpia fluvio – lagunară) şi pe latura de vest (fâşia joasă care formează Lunca Dunării); aici limita podişului prezintă un traseu sinuos. Pe latura de est, îndeosebi la sud de Capul Midia, marginea podişului faţă de Mare corespunde cu linia de ţărm.

            În cea mai mare măsură, limita faţă de unităţile vecine este subliniată de: diferenţe de nivel bruşte (peste 100 m în sudul Dobrogei şi peste 250 m în nord), versanţi povârniţi, deosebiri structurale. Versanţi abrupţi sunt şi spre Mare, dar diferenţa de nivel nu depăşeşte decât rar 20 m.

 

                                                CADRUL FIZICO-GEOGRAFIC

 

                ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ŞI EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ

 

            Podişul Dobrogei reprezintă un sistem structural rigid, realizat treptat, din proterozoicul inferior până la începutul mezozoicului, prin sudarea a trei subunităţi cu poziţie sudică, centrală şi nordică. Contactul dintre ele se face în lungul unor fracturi profunde.

            Limitele acestora depăşesc cadrul propriu-zis al podişului. Înaintează spre vest până dincolo de Dunăre (falia Sărata le separă de Platforma Valahă); în est intră sub apele Mării Negre, fiind flexurate; în nord, falia Sfântu Gheorghe (paralelă cu braţul Sfântu Gheorghe) le separă de Depresiunea Nord Dobrogeană; spre sud depăşesc limita administrativă a ţării noastre, mergând spre Balcani.

            Formarea Dobrogei a început în proterozoicul inferior, când în extremitatea sudică funcţiona un bazin tectonic. După orogeneza kareliană, aici rezultă un relief exondat, în nordul căruia s-a extins bazinul tectonic. Mişcările tectonice din orogeneza baikalină (proterozoicul superior) fragmentează unitatea sudică în mai multe blocuri, dar încep cutarea şi formaţiunile din  Dobrogea Centrală, procese care se vor continua în paleozoicul inferior când, prin exondare, va rezulta un sistem montan care se dirija spre NV, în afara Dobrogei, formând aşa zisa “cordilieră cumană”. Deci la începutul paleozoicului existau ca uscat unitatea sudică, formată din gnaise granitice şi şisturi cristaline mezometamorfice şi unitatea centrală cu şisturi cristaline mezometamorfice şi şisturi verzi (nume legat de abundenţa cloritului). Limita de demarcaţie dintre ele este  falia Palazu – Capidava - Ovidiu (fig. 16).

            În paleozoicul mediu aceste unităţi devin rigide, formând o platformă, iar depresiunea tectonică se va păstra în nord-vest. Mişcările hercinice din paleozoicul superior produc aici: cutarea şi metamorfozarea; dezvoltarea de magmatite care dau mase importante de granite amfibolice (în centrul Munţilor Măcin) şi granite  alcaline (Turcoaia). Evoluţia ulterioară a condus la detaşarea a trei subunităţi diferite: Măcin în NV, care devine repede rigidă şi se alătură platformei din sud; Tulcea unde funcţia de bazin sedimentar se reia în triasic şi jurasic când se acumulează conglomerate, gresii şi mai ales calcare ce vor fi cutate de mişcările kimmerice şi când se pun în loc diabaze în partea central-estică şi porfire la vest; ulterior,  regiunea devine un uscat rigid şi se alătură celorlalte; Babadag, care în jurasicul superior dar mai ales în cretacic devine submersă favorizând  acumularea de conglomerate şi calcare care au fost cutate de mişcările alpine (a rezultat un sinclinoriu).

            Deci, după consolidarea fiecărei unităţi şi subunităţi acestea au devenit rigide, suferind lăsări sau ridicări cu amploare diferită şi pe durată deosebită. Ca urmare, fazele de exondare şi de nivelare au alternat cu faze de imersie, când s-au acumulat depozite sedimentare. Ca urmare, sub raport structural, la toate se pot separa un fundament cristalin şi o suprastructură sedimentară cu depozite din mai multe cicluri.

            Ciclurile de sedimentare din cele trei unităţi sunt diferite ca număr (fig. 17).

            În Dobrogea de Sud se separă:

-                      ciclul paleozoic (silurian-devonian) cu formarea de cuarţite şi de argilite negre; se încheie prin exondarea de la finele paleozoicului şi triasic (mişcările hercinice şi kimmerice vechi);

-          ciclul jurasic-barremian cu depuneri de carbonatite, întrerupt de exondarea

apţiană determinată de mişcările mezocretacice;

-          ciclul cretacic cu acumulări de microconglomerate, gresii, calcare marnoase,

întrerupt de mişcările laramice;

-          ciclul paleogen când se depun, în eocen, calcare cu numuliţi, iar în oligocen argile

şi şisturi bituminoase, disodile; este întrerupt de reflexul mişcărilor savice din spaţiul carpatic;

-          ciclul miocen-superior cu badenian (argile, gresii, nisipuri, marno-calcare) şi

sarmaţian (calcare lumaşelice);

-          ciclul pliocen, doar în sud-vestul Dobrogei, cu un facies marnos în ponţian, nisipos

în dacian şi calcare lacustre în romanian.

 

În Dobrogea Centrală s-au produs două cicluri:

-          ciclul jurasic cu depozite carbonatice (conglomerate, calcare, marno-calcare,

calcare recifale);

-          ciclul cretacic prin înaintări din Dobrogea de Sud; în general precumpănesc

faciesurile litorale cu pietriş şi nisip.

            În Dobrogea de Nord ciclurile s-au înregistrat doar în est şi sud. Astfel, în zona Tulcea sunt depozite triasice şi jurasice (liasic); în zona Babadag apar cicluri din jurasic superior şi cretacic.

            În aceste condiţii, în Dobrogea există o mare varietate petrografică. Mai importante sunt: rocile cristaline proterozoice mezo- şi epimetamorfice; rocile paleozoice (prezente îndeosebi în Dobrogea de Nord) formate din şisturi argiloase, cuarţite, calcare, conglomerate  şi magmatite granitice; rocile mezozoice calcaroase, dar şi cu conglomerate, gresii în faciesuri litorale, iar în zona Tulcea cu eruptiv de diabaze şi porfire; rocile neozoice reprezentate de formaţiuni sedimentare variate; se impun în Dobrogea de Sud unde la suprafaţă apare placa de calcar sarmaţian.

            Pe o mare parte a teritoriului dobrogean, există loessuri şi depozite loessoide din pleistocen. Au grosimi de la câţiva metri la aproape 20 m (mai groase pe laturile de vest şi est, în depresiuni şi pe văi şi mai subţiri pe platourile interfluviale). Materialul provine din surse diferite (aluviuni din Lunca Dunării, materiale fine de pe platforma continentală, şi din dezagregarea în loc a rocilor etc.). Transportul prafurilor s-a făcut eolian (Dobrogea de Sud) şi prin procese eoliene şi deluviale în rest. Ana Conea a separat cinci orizonturi principale de loess ce alternează cu soluri fosile.

            În concluzie, în Dobrogea, urmare a unei îndelungate evoluţii în fiecare unitate, se pot separa un tip de structură a fundamentului şi altul al cuverturii sedimentare.

            În Dobrogea de Sud, soclul puternic cutat este fragmentat în mai multe blocuri denivelate; denivelările s-au înfăptuit până în mezo-cretacic şi au antrenat depozitele din ciclurile vechi de sedimentare; sedimentarul neozoic de deasupra are o structură tabulară cu uşoare boltiri sau flexuri.

            În Dobrogea Centrală, şisturile verzi sunt prinse într-un sistem de anticiclinorii şi sinclinorii cu cute strânse simetrice, orientate, vest-est. Doar în nord, la contactul cu unitatea Babadag, mişcările hercinice au imprimat cutelor şi o orientare NV-SE. Sedimentarul care le ocupă a suferit doar ondulări largi (cute cu orientare oblică faţă de cea a fundamentului).

 

            Fig. 16.

 

            În Dobrogea de Nord ies în evidenţă orientarea NV-SE a cutelor date de mişcările hercinice şi ondularea sedimentarului mezozoic (îndeosebi în Podişul Babadagului).

            Neotectonica cuaternară s-a caracterizat prin lăsări slabe spre est în jumătatea nordică şi o ridicare uşoară în cea sud-vestică în holocen (azi 3...5 mm/an). Aceasta s-a reflectat în hipsometria regiunii şi în desfăşurarea şi mărimea pe anumite direcţii a bazinelor hidrografice.

 

            Relieful

 

            Caracteristici morfometrice şi morfografice. Podişul Dobrogei are o altitudine medie, pe ansamblu, în jur de 125 m constituind o unitate joasă. Înălţimile cele mai mari se găsesc în nord-vest, în Munţii Măcin (Vf. Ţuţuiatu, 467 m). De altfel, aici, doar în patru vârfuri (Pietrosu 426 m, Ţuţuiatu, 467 m, Moroianu 428 m, Priopcea 409 m), este depăşită valoarea de 400 m. Se mai adaugă Vf. Ţuguiata (400 m) şi Vf.Săcari (401 m) situate la sud de Podişul Atmagea. În nord-vestul Dobrogei se află concentrate culmile şi dealurile izolate ce depăşesc 300 m (2,5 % din suprafaţa podişului). Între 100 şi 200 m se desfăşoară aproape 42 % din podiş (precumpănitor în centru şi sud-vestul acestuia), iar sub 100 m circa 47% (dezvoltare mare în partea de est şi între Cernavodă şi Constanţa); restul de 8,5 % aparţin intervalului hipsometric 200...300 m.

            Altitudinile minime care pot fi încadrate la podiş sunt în jur de 10...15 m, în sectorul sud-estic, prin includerea la unităţile de podiş a fâşiei de ţărm.

            Pe ansamblul Dobrogei se constată o înclinare dublă, pe de o parte, din nord şi sud către centru (Cernavodă-Constanţa), iar, pe de altă parte, o coborâre mai lentă sau mai bruscă spre Dunăre (vest) şi mare (est).

            Structura orohidrografică relevă câteva particularităţi impuse, în bună măsură, de evoluţia din cuaternar.

            În primul rând, iese în evidenţă linia marilor înălţimi care, urmărită de la nord la sud descrie o curbă (NV-SE) în Dobrogea de Nord şi NE-SV în Dobrogea de Sud, menţionată şi explicată încă de C.Brătescu (1928).

            În partea nordică, interfluviile se dezvoltă frecvent sub trei forme: culmi rotunjite (pe conglomerate, gresii), creste pe cuarţite şi o suită de vârfuri rotunjite separate de şei adânci (urmare a prezenţei unor formaţiuni dure incluse în masa sedimentară). În centrul şi sudul podişului se desfăşoară interfluvii plate, care formează platouri întinse (peste 10 km lăţime). Doar către Dunăre, Casimcea şi Carasu fragmentarea mai intensă a dus la apariţia unor platouri mai înguste.

            În NV şi NE, şesurile aluviale din lungul văilor, dar mai ales din depresiuni (Nalbant) sunt frecvent dominate cu 150...250 m de dealuri izolate formate din roci magmatice sau din calcare (inselberguri). Versanţii cu pantă mare (peste 25 %) se termină prin pedimente.

            Fig. 17.

 

            Văile principale în jumătatea nordică sunt orientate spre mare, iar în cea sudică spre Dunăre; ele sunt o parte din traseele râurilor din pliocenul superior, formate în raport cu panta generală a reliefului. Neconcordanţa între poziţia actuală a cumpenei de ape principală şi linia marilor înălţimi în jumătatea sudică a podişului se datoreşte neotectonicii din holocen care s-a manifestat prin ridicări mai intense în sud-vestul Dobrogei.

            Văile principale prezintă frecvent două sectoare diferite ca înfăţişare. La obârşie abundă reţeaua de văiugi şi viroage care imprimă culmilor limitrofe o fragmentare accentuată. Urmează un culoar larg care se deschide tot mai mult spre Dunăre sau Mare (uneori capătă înfăţişarea unor golfuri depresionare). Pe fundul văilor albia este îngustă, iar de la ea, lateral, se dezvoltă glacisuri largi. Înclinarea versanţilor este în funcţie de rocă sau structură. Astfel, în roci dure, loess şi pe fronturi structurale panta este mare (uneori apar abrupturi), iar fragmentarea torenţială înregistrează valori ridicate (peste 2 km/km2). Versanţii tăiaţi în roci sedimentare, cu rezistenţă mică sau care corespund parţial suprafeţelor structurale, au pante mai reduse şi sunt slab fragmentaţi.

            Înălţimile mai mari din vecinătatea fluviului fac ca energia de relief majoră să înregistreze valori mari în nord şi vest (între 200 şi 300 m) pe când spre Mare şi în sud ea este sub 50 m. Valori reduse (sub 100 m) sunt în lungul văilor principale.

 

            Treptele de relief. Suprafeţe de nivelare. Primul care a pus problema existenţei lor a fost Gh.Murgoci (1912) care vorbeşte de o peneplenă dobrogeană. Emm. De Martonne  (1924) separă Platforma Niculiţel la 300 m şi Platforma superioară a Tulcei la 150 m. Ulterior, C.Brătescu (1928) distinge Platforma Taiţa – Slava (sarmaţiană) care coboară din Măcin (450 m) spre S şi E (la 300 m) şi Platforma Tulcea (Teliţa – Dunavăţ), rezultată prin abraziune în ponţian superior – levantin; ea s-ar continua până în Dobrogea de Sud. A.Nordon (1930) a identificat patru nivele  de eroziune la ±400 m (Greci) şi ±300 m (Niculiţel) postsarmaţiene  (pliocen), apoi nivelul Tulcea la 180...200 m (levantin) şi un nivel la 80...100 m (cuaternar).

            În Dobrogea Centrală şi de Sud, I.Rădulescu (1965), P.Coteţ (1968), N.Basarabeanu, I.Marin (1973) disting mai multe etape de nivelare intercalate între faze cu mişcări tectonice care au ridicat diferit compartimentele dobrogene. Ca urmare, în Dobrogea de Nord s-a realizat o suprafaţă cu caracter policiclic (paleozoic superior – prejurasic), în Dobrogea Centrală, în afara acesteia (în mare măsură exhumată), mai există o suprafaţă care retează calcarele jurasice, iar în Dobrogea de Sud, pe de-o parte, fiecare discordanţă stratigrafică (surprinsă în foraje sau exhumată parţial) aparţine unei faze de nivelare, iar, pe de altă parte, o suprafaţă ce taie placa calcarelor sarmaţiene aparţine  modelării pliocene.

            Gr.Posea (1981-1983), cartând pedimentele din Dobrogea de Nord şi Centrală ajunge la următoarele concluzii: modelarea îndelungată a reliefului s-a materializat printr-o pediplenă; mişcările valahe de la finele pliocenului au ridicat diferenţiat acest uscat (mai accentuat la nord); în villafranchian şi pleistocen se realizează nu numai fragmentarea acestuia ci şi o evoluţie de tip „pediment”, favorizată de rocă (mozaic petrografic în care se impun rocile eruptive, conglomeratele şi gresiile), climat (uscat, uneori cu caracter deşertic) şi nivelul de bază coborât; evoluţia a fost activă şi în fazele periglaciare din pleistocenul superior când dominau dezagregările; ea se continuă foarte slab şi azi datorită climatului de stepă.

            Pe baza acestora se pot trage următoarele concluzii, prezentate pe larg şi argumentat într-un material de sinteză de N. Popescu, M. Ielenicz (2006).

În Dobrogea se poate vorbi de o pediplenă, rezultat al unei îndelungate evoluţii policiclice şi poligenetice care ratează formaţiuni de vârste extrem de diferite (de la precambrian la sarmaţian). Ultimul ciclu (postsarmaţian) corespunde modelării plăcii de calcar din Dobrogea de Sud. Pediplena are înălţimi diferite ca urmare, pe de o parte, a ridicării cu intensităţi deosebite a compartimentelor Dobrogei în pliocen şi cuaternar iar pe de alta datorită rezistenţei diferite a rocilor la atacul eroziunii romanian-pleistocene. În ultima parte a acestui interval s-a creat şi terasa de abraziune lacustră semnalată de C.Brătescu în colţul de sud-vest al Dobrogei.

În intervalul romanian-pleistocen superior, în Dobrogea de Nord şi Centrală (parţial) s-au individualizat pedimente cu altitudini diferite, dar în general sub 140 m (fig. 19).

În pleistocenul superior, cea mai mare parte a Dobrogei este acoperită de formaţiuni loessoide. Acestea au fosilizat atât pediplena, cât şi pedimentele. În multe locuri îndepărtarea  lor a dus la scoaterea la zi a suprafeţelor respective.

 

Terasele. Problema teraselor se referă deopotrivă la cele de abraziune, cât şi la cele fluviatile.

            Emm. de Martonne aminteşte de două trepte la 20-30 m şi 60-80 m aflate pe dreapta Dunării în amonte de Tulcea, fără a le preciza originea şi vârsta. C.Brătescu (1928) prezintă trei terase de abraziune, la 30-50 m, 25-50 m şi 5-8 m. Al. Roşu (1976) indică terase de abraziune la 10 m, 15-20 m, 30-45 m, 55-65 m, 75-85 m şi 95-100 m pe care le leagă de oscilaţii ale nivelului mării în cuaternar, care nu se justifică prin condiţiile paleogeografice din pleistocen. I. Rădulescu descrie 3-5 terase în bazinul râului Casimcea.

            Gr. Posea şi colab. (1982) indică o singură terasă de abraziune la 2-4 m formată în timpul transgresiunii din holocen. Celelalte trepte până la 25 m altitudine sunt fie trepte rezultate prin modelarea în loess (prin tasare, sufoziune, deplasări), fie trepte lito-structurale.

            În ceea ce priveşte terasele de pe principalele văi, deşi au fost semnalate între una şi patru trepte până la altitudinea de 40 m, ele nu se confirmă întotdeauna. Sigur există o terasă la 2-5 m şi o treaptă locală la 10-15 m. Cele mai multe din treptele considerate ca terase sunt, însă, glacisuri sau au caracter lito-structural (M. Ielenicz, 1988).

 

            Fig. 18, 19.

 

            Luncile ocupă peste 80% din complexul de vale. Lăţimile cresc din amonte (150...250 m) în avale (adesea în sectorul inferior ajung la peste 1 km), panta generală scade de la 2...3 m/km la 0,5...0,1 m/km. Depozitele de luncă, care cresc în grosime spre vărsare unde ating 8...20 m, se compun din două complexe, unul inferior, psefito-psamitic cu lentile de argilă şi altul superior, argilo-nisipos (C.Brătescu, N.Basarabeanu). Contactul luncilor cu versanţii este marcat de poale coluvio-proluviale.

            Caracteristică este transformarea unei părţi din cursul inferior al râurilor în limanuri fluviatile (în sud-vestul Dobrogei) şi fluvio-maritime, ca urmare a barării gurilor de vărsare cu aluviuni aduse de Dunăre sau a creării de cordoane litorale în ultima transgresiune (valahă). O parte din limanuri, îndeosebi cele fluviatile, se află într-o fază avansată de colmatare. Realizarea sistemului de irigaţii, cât şi a căii navigabile prin centrul Dobrogei a dus la modificări importante în fizionomia luncilor şi a limanelor.

 

            Modelarea actuală. Diversitatea petrografică, varietatea pantelor şi condiţiile climatice determină manifestarea intensă a câtorva procese (şiroire, torenţialitate, spălare în suprafaţă pe versanţii cu pantă mai mare, tasare şi sufoziune pe loessuri, alunecări, prăbuşiri şi surpări în fazele care determină cele mai mari degradări de teren. Se adaugă procesele din lungul ţărmului, diferenţiate în sectoarele de faleză şi de plajă.

 

            Relieful structural şi petrografic. Pe ansamblu, modelarea îndelungată şi realizarea unei suprafeţe de tip pediplenă a dus la retezarea tuturor structurilor indiferent de vârstă.

            Ridicarea în pliocen-cuaternar a Dobrogei (mai ales în jumătatea nordică), a impulsionat fragmentarea vechii pediplene şi punerea în evidenţă a anumitor forme legate fie de structură, fie de rocă (I.Popovici şi colab., 1984). În acest sens, reprezentative sunt:

-          văi axate pe sinclinale (Luncaviţa, Slava) sau pe anticlinale (Valea Albă);

-          depresiuni pe anticlinale (Megina, Boclugea);

-          văi desfăşurate pe contacte, în lungul faliilor (Valea Adâncă, Peceneaga, Fântâna

Mare);

-          depresiuni tectonice (Nalbant, Cerna – Mircea Vodă);

-          culmi alungite şi martori de eroziune rotunjiţi pe roci vulcanice (M. Măcin);

-          creste pe şisturi cuarţitice (Culmea Pricopan);

-          exocarst în calcare triasice şi jurasice, cretacice – lapiezuri (în Dealurile Tulcei,

Podişul Babadag); doline şi polii (Amzacea, Negru Vodă, Mereni), chei şi canarale (Canaraua lui Olteanu, C.Hârşova, C.Cheii, C.Fetii);

-          endocarst (peşteri pe Valea Mangaliei, Sevendic şi Vederoasa, peştera Movile

etc.);

-          carst fosil în calcare situate la nivele diferite (îndeosebi în Dobrogea de Sud).

 

Formarea şi evoluţia reţelei hidrografice. Organizarea reţelei hidrografice prezente

astăzi în Dobrogea s-a înfăptuit de la finele pliocenului şi până în actual. Mişcările de ridicare, mai intense în unele sectoare, unde au creat boltiri (în sud-vest şi Măcin etc.), au facilitat dezvoltarea văilor înguste antecedente iar în unele situaţii a cheilor  epigenetice (Crucea, Stupina).

            Valea Carasu este singura unde s-au pus probleme cu caracter evolutiv. Peters şi R.Sevastos (1903) au emis ideea unui curs al Dunării pe direcţia văii Carasu spre Mare. Ea a fost combătută de Emm. de Martonne. C.Brătescu a arătat că aceasta reprezintă un vechi liman fluvial care funcţiona încă la mijlocul secolului trecut; el a rezultat pe o vale veche care, în pleistocen, avea albia cu mult sub nivelul actual (20...33 m); ea a fost umplută cu materiale care au la Cernavodă 21 m grosime. Neconcordanţa dintre profilul liniei de culme care coboară de la peste 140 m în vest la circa 56 m în est (în sectorul de cumpănă) şi acela al luncii ce înclină slab de la est spre vest, este explicată prin ridicarea accentuată suferită de podiş în sud-vest, în pleistocen. Reţeaua de văi orientate spre est din Dobrogea s-a desăvârşit  în holocen în urma proceselor care au avut loc în zona de ţărm, în condiţiile în care nivelul mării mai întâi s-a ridicat la +3 m, apoi a coborât la – 1m şi, în final, s-a fixat la poziţia actuală. Văile actuale reprezintă nişte văiugi de la obârşia unor artere hidrografice pleistocene care se prelungeau în wurm mult la est de linia de ţărm actuală. Ele mai întâi au fost scurtate prin ridicarea nivelului mării (le-a acoperit cursul mijlociu şi inferior), iar prin construirea ulterioară de cordoane de nisip au fost închise, rezultând limane.

 

            Clima

 

            Podişul Dobrogei are un climat continental cu nuanţe de excesivitate accentuate. Cea mai mare parte a sa se încadrează în ţinutul climatic de câmpie. Doar sectoarele nordic şi nord-vestic (înălţimile depăşesc 300 m) fac parte din topoclimatul dealurilor joase.

            Caracteristicile climatice (fig.19,20) sunt determinate de următorii factori:

-          o cantitate mare de radiaţie solară >125 kcal/cm2/an (maximum în iulie de 20 kcal/cm2) legată şi de o durată anuală de strălucire a Soarelui de 2200...2500 ore;

-          deschidere largă spre nord, est şi sud, care determină o frecvenţă mare a maselor de aer de pe aceste direcţii;

-          existenţa bazinului Mării Negre către care se concentrează activitatea ciclonală, îndeosebi a celei din Marea Mediterană;

-          existenţa bălţilor Dunării şi a Deltei Dunării care determină modificări în regimul parametrilor climatici şi în cel al unor fenomene meteorologice;

-          relieful şters, lipsit în mare măsură de pădure şi prezenţa unor interfluvii largi netede ce favorizează accentuarea climatului continental.

Se pot deosebi trei unităţi cu caracteristici climatice distincte:

Topoclimatul de dealuri joase. Cuprinde partea de nord-vest a podişului, cu înălţimile, fragmentarea şi gradul de împădurire cele mai ridicate. Aici se înregistrează temperaturi medii de 100 C anual, - 20 C în ianuarie şi 210 C în iulie, amplitudini termice ceva mai moderate (650), circa 90...100 zile cu îngheţ, o nebulozitate medie (5,1...5,4 zecimi) de care sunt legate circa 60...65 zile senine şi 100 zile cu cer complet acoperit.

            Anual cad, în medie, 550 mm de precipitaţii din care aproape jumătate se înregistrează vara sub formă de averse; ninsoarea se produce în medie în 15 zile, iar stratul de zăpadă cu grosime centimetrică se păstrează în jur de 20 zile.

 

            Topoclimatul de podiş jos. Este caracteristic celei mai mari părţi din regiune, unde înălţimile sunt sub 200 m. Valorile medii termice indică o uşoară creştere din Dobrogea Centrală spre cea Sudică (anual, de la 100 la 110 C; în ianuarie, de la – 20 la –10 C, în iulie de la 230 la 240 C. Aici se înregistrează peste 220 zile fără îngheţ şi peste 40 de zile tropicale. Ca urmare a evapotranspiraţiei puternice (700 mm) şi a precipitaţiilor de numai 400...450 mm, deficitul de umiditate este foarte mare (în jur de 300 mm).

            Precipitaţiile cad în circa 90 de zile şi sunt distribuite neuniform în timpul anului. Aproape 60% din volumul lor se produce în sezonul cald (maximul – în iunie); precipitaţii însemnate cad şi toamna când, în noiembrie, se produce adesea al doilea maxim. Ploile torenţiale, care au frecvenţă mare, sunt caracterizate prin cantităţi însemnate de apă (maximum în 24 ore în nord-est a fost de 140 mm, iar în sud – de 190 mm).

 

            Topoclimatul litoralului. Cuprinde o fâşie de 5...10 km lăţime unde se resimte influenţa Mării Negre. Deşi media anuală a temperaturii este mai ridicată, 11,20 C, vara ele sunt mai scăzute (21,50C….22,50C) în raport cu interiorul podişului, iar iarna ceva mai ridicate + 0,50C (Mangalia). Amplitudinea termică absolută oscilează între 600C şi 630C, numărul de zile fără îngheţ este mai mare, fenomenele de iarnă sunt mult diminuate etc.

 

            Apele

 

            Caracteristicile hidrografice, hidrologice, hidrogeologice sunt influenţate în mod deosebit de climatul excesiv continental (precipitaţii puţine şi cu repartiţie extrem de neuniformă) şi de rocile permeabile pe grosimi mari (asigură o infiltraţie rapidă şi cantonarea apei la adâncime în diferite nivele de carstificare). În ultimii 30 ani, prin lucrările efectuate pentru irigaţii şi transport fluvial, omul a devenit un factor la fel de puternic în producerea unor modificări de esenţă.

            Pânzele de apă la suprafaţă aproape că lipsesc. Cele de la baza unor deluvii, au debite reduse şi sunt extrem de fluctuante. Stratele de adâncime se găsesc cantonate îndeosebi în nivelele calcaroase; sunt ape cu debit bogat, carbonatate; în Dobrogea de Sud au şi un uşor caracter artezian.

 

            Fig. 20.

 

            În Dobrogea de Sud în sectorul de litoral Mangalia – Neptun sunt izvoare mezotermale sulfuroase, iar la Hârşova şi Topalu – termale.

            Reţeaua hidrografică este tributară Dunării şi Mării Negre; în sud există un mic sector endoreic desfăşurat într-o regiune calcaroasă. Râurile lungi au sub 50 km şi suprafeţele bazinului (la cele mari) de ordinul a sute de km2; cele mai multe se termină în lacuri de tip liman (fig.21).

            Marea majoritate a râurilor au curs intermitent. Cele mai mari au o albie îngustă prin care, în intervalele secetoase, se scurge o cantitate mică de apă, dar care la viituri sunt neîncăpătoare, apele revărsându-se şi provocând inundaţii. La averse se transportă cantităţi importante de nămol, masa de apă cu noroi care acoperă în întregime fundul văilor se transformă într-un agent care realizează o eroziune puternică. În Dobrogea acest fenomen se numeşte „sel”.

            Alimentarea este pluvial moderată deşi, din volumul de precipitaţii, cantitatea care participă direct la scurgere este modestă (între 4 şi 9%); alimentarea subterană este şi mai mică (1,5 – 2%), căderea precipitaţiilor fiind foarte neuniformă atât anual, lunar, sezonier cât şi de la an la an. Debitele medii multianuale sunt foarte mici (0,03 m3/s la Teliţa, 0,29 m3/s la Topolog şi 0,4...1 m3/s la Casimcea). În regimul scurgerii există un maxim legat de aversele din iunie – iulie, dar şi o uşoară creştere toamna (octombrie – noiembrie). Scurgerea maximă se produce la viituri (durata medie 7...28 ore, cu un interval de intensitate mare de 3...8 ore); se înregistrează brusc şi frecvent, prezintă un „front” hidraulic de 1...2 m şi o viteză de 5...7 m/s (I.Ujvári).

            Râurile din zona carstică sunt seci; doar la ploile foarte mari prezintă o scurgere rapidă, cu efecte distrugătoare (I.Ujvári, 1972).

            Hidrochimic apa lor este carbonatată. Doar pe litoral există o mai mare varietate.

            Limanurile apar frecvent în vest şi est (în jumătatea sudică a podişului). Se adaugă unele lagune. Cele mai însemnate lacuri (fig. 22, 23) sunt: Oltina (19 km2), Mârleanu (7,7 km2), Baciu (3,4 km2), Taşaul (22,7 km2), Siutghiol (19,56 km2), Tăbăcăria (0,96 km2), Agigea (0,55 km2), Techirghiol (22,1 km2 şi adâncime de 9 m), Tatlageac (1,41 km2), Mangalia (2,6 km2). Lacurile de baraj sunt mai puţine. Salinitatea variază de la 0,45g/l la Siutghiol, la 75...95 g/l la Techirghiol (A.Breier, 1978).

 

            Vegetaţia şi fauna

 

            Deşi ocupă un teritoriu restrâns, în cuprinsul Podişului Dobrogei se desfăşoară areale aparţinând la două provincii biogeografice: pontică din nord şi până în sud şi moesică în sud-vest ( Antonescu, C.,Călinescu, R. şi colab., 1969).

            Această situaţie a fost determinată de patru factori: desfăşurarea reliefului între 0 şi 467 m; condiţiile climatice cu unele variaţii notabile în umezeală şi regim termic, evoluţia florei şi faunei în pliocen şi cuaternar, prezenţa Mării Negre. Un rol foarte mare l-a avut omul care, în ultimele două secole, prin defrişare şi desţelenire a redus enorm suprafaţa cu vegetaţie naturală, locul acesteia fiind luat de culturile agricole.

 

            Fig. 21.

 

            Pădurea. Există suprafeţe mici în Munţii Măcin, Dealurile Tulcei, podişurile Babadag şi Casimcea, precum şi sud-vestul Dobrogei cu elementele submediteraneene, mediteranean-balcanice şi orientale, tauric-caucaziene, mediu-europene (I.Popovici şi colab., 1984). În nord precumpănesc gorunul, teiul şi carpenul care, după N.Doniţă (1969), alcătuiesc un etaj mezofil de tip balcanic; în centru (Casimcea), teiul şi stejarul brumăriu (se adaugă carpenul şi frasinul) alcătuiesc păduri dese într-un al doilea etaj xerotem (mediteranean); în sud, în Podişul Oltinei, se regăsesc elementele celor două etaje, dar abundă cele mezofile – frasin şi carpen (fig. 24).

            Fauna pădurilor se remarcă prin numărul mare de păsări (turturele, sitari, şoimi etc.), iar dintre mamifere – căpriorul, mistreţul, veveriţa şi specii de şoareci. În rândul reptilelor importante sunt: broasca ţestoasă, guşterul vărgat, şerpi, tritonul cu creastă şi Vipera ammodytes montandoni (vipera cu corn).

            Există unele animale aclimatizate – cerbul lopătar (Podişul Babadag), muflonul (în SV Dobrogei), fazanul (rezervaţiile Valul lui Traian, Fântâniţa, Murfatlar – fig. 25).

            Silvostepa şi stepa. Cuprind cea mai mare parte din Podişul Dobrogei. Au fost desţelenite, încât asociaţiile de silvostepă şi stepă ocupă azi areale mici.

            Silvostepa ocupă culmile şi podurile interfluviale mai înalte (100 – 150 m). În jumătatea nordică a Dobrogei apare în Podişul Babadag, în Dealurile Tulcei, sudul Podişului Niculiţel şi în Podişul Casimcei; este alcătuită din stejar pufos, stejar brumăriu şi arţar tătărăsc, precum şi şibleacuri.

            În sud-vestul Dobrogei abundă elementele submediteraneene (stejar pufos, stejar brumăriu, cărpiniţă - Carpinus orientalis, mojdrean - Fraxinus ornus, cer - Quercus cerris, tei, alun etc.); şibleacul este format din scumpie, mojdrean, cărpiniţă şi păliur.

            Stepa ocupă cea mai mare parte a provinciei, desfăşurându-se larg în centru şi est, la altitudini mai mici de 100 m. Vegetaţia tipică este, în prezent, pe areale mici întrucât cele mai multe terenuri au fost luate în cultură. În componenţa ei, speciilor pontice le revin 25%. Precumpănesc asociaţiile cu pir, colilie, pelin.

            Fauna caracteristică este cea de rozătoare (popândău, iepure, orbete, dihor, nevăstuică), păsări (graur, coţofană, potârniche), reptile (şerpi, vipera cu corn) etc.

            Vegetaţia şi fauna acvatică este limitată la arealele limanelor (crap, roşioară, ştiucă, şalău).

            Cea mai mare parte a Munţilor Măcin (între pedimentele de la contactul cu Lunca Dunării, depresiunile din vest şi culoarul Jijila - Taiţa) formează Parcul Naţional Măcin, ce are o suprafaţă de 11.345 ha. Sunt ocrotite elemente de natură geologică, floră, faună, relief şi tot ansamblul de peisaje care se individualizează aici. În cadrul său este rezervaţia forestieră Valea Fagilor (154 ha).

 

            Solurile

 

            Pedogeografic, se încadrează în regiunea est-europeană, provincia danubiano-pontică. Un rol distinct în dezvoltarea tipurilor de sol de aici l-a avut clima excesiv continentală. Arealul cel mai extins îl au molisolurile (cernisoluri, cf. S.R.T.S., 2003), iar cel mai restrâns cele argiloiliviale (luvisoluri) şi cele intrazonale, impuse mai ales de rocă (fig. 26). Desfăşurarea principalelor tipuri de sol relevă o oarecare etajare.

 

            Fig. 22, 23, 24, 25.

 

            Molisolurile (Cernisoluri). Sunt reprezentate de diferite cernoziomuri şi soluri bălane.        Solurile bălane (kastanoziomuri) se află pe latura de vest, în Depresiunea Nalbant şi în jurul complexului lagunar Razelm – Sinoe, spre Taşaul; au procentul cel mai mare de carbonaţi; humusul este ceva mai puţin decât la cernoziomuri; au fertilitate bună pentru culturi, dar se impune irigarea.

            Cernoziomurile se întâlnesc îndeosebi pe terenurile mai puţin înclinate din jumătatea de est. Prezintă carbonaţi îndeosebi în jumătatea superioară a orizontului A (unele din acestea au fost numite în clasificarea din 1968 „cernoziomuri carbonatice”). Sunt fertile, dar le trebuie multă apă. De aceea sunt necesare irigaţiile, cerinţă rezolvată prin sistemul Carasu – Negru Vodă – Marea Neagră. Sunt folosite intens pentru culturile cerealiere.

            Cernoziomurile cambice (cernoziomuri şi faeziomuri) sunt larg dezvoltate la peste 150 m altitudine, în condiţii de silvostepă.            

            Tot molisoluri (cernisoluri) sunt şi rendzinele; se întâlnesc pe calcare, în Podişul Casimcei şi Dobrogea de Nord (Podişul Babadag şi pe majoritatea martorilor calcaroşi).

           

            Solurile brune argiloiluviale (preluvosoluri). Se află în grade diferite de podzolire şi sunt în Munţii Măcin, Podişul Niculiţel, Podişul Babadag, la altitudini mai mari de 250 m, sub păduri de stejar, în condiţii cu precipitaţii de 500...550 mm; au fertilitate bună pentru pădure. Pe ele se practică culturi pomicole; pentru culturile cerealiere se impun amendamente (fiind soluri mai acide).

            Fig. 26.

 

            Solurile intrazonale. Cuprind porţiuni mai restrânse din spaţiul strict al podişului; ele sunt solurile hidromorfe (hidrisoluri), cele halomorfe (salsodisoluri), prezente în vecinătatea mării, apoi cele din luncile râurilor principale (soluri aluviale - aluviosoluri) şi cele de pe culmile intens afectate de spălarea în suprafaţă, şiroire etc. (erodisoluri, litosoluri).

 

POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE

 

            CONSIDERAŢII DE GEOGRAFIE ISTORICĂ

 

            Descoperirile arheologice au pus în evidenţă urme ale prezenţei omului în paleolitic îndeosebi în peşterile La Izvor (Cheia) şi La Adam (Târguşor) din bazinul văii Casimcea; în mai multe puncte din Dobrogea Centrală şi de Sud s-au mai identificat urme de locuire sporadică (I. Popovici şi colab., 1984).

            Neoliticul, prin cele trei culturi Hamangia, Gumelniţa şi Cernavodă, este prezent în multe locuri din lungul Dunării, Litoralului şi pe văile principale; în funcţie de condiţiile locale, aşezările erau situate fie pe înălţimi cu versanţi povârniţi, fie în zone joase (aşezări cu fortificaţii totale sau parţiale de tipul şanţurilor şi valurilor de pământ).

            În epoca bronzului (mileniul III î.e.n.) are loc amestecul triburilor indoeuropene cu populaţia băştinaşă şi formarea poporului trac cu arie de desfăşurare pe spaţiul carpato-balcanic (erau agricultori, păstori, dar şi meşteşugari).

            În epoca fierului (hallstatt – 1200...450 î.e.n.) se produce scindarea triburilor trace în două grupe care se deosebesc treptat, prin unele aspecte legate de religie, obiceiuri şi limbă (tracii balcanici – la sud de Dunărea de Jos). Din aceştia din urmă s-au separat geţii (sec. VII – î.e.n.), axaţi pe Carpaţi şi Dobrogea, Câmpia Română, Moldova.           

            De prezenţa grecilor la Marea Neagră este legată întemeierea oraşelor Histria (grecii mileseni – sec VII î.e.n.), Tomis (grecii dorieni – sec. VI î.e.n.), Callatis (grecii dorieni – sec. VI î.e.n.) şi probabil Argamum (la Capul Dolojman). Între acestea mai existau câteva puncte de staţionare (Stratonis – lângă Tuzla; Parthenopolis, la sud de Costineşti).

            Pe la finele epocii fierului se realizează o civilizaţie geto-dacică evidenţiată de un număr mare de aşezări de tipul cetăţilor cu valuri de apărare sau situate pe monticuli naturali. Pe litoral, coloniştii au preluat o parte din pământuri pe care le-au folosit în agricultură şi au stabilit intense legături cu populaţia locală. Tariverde a devenit un important centru de colectare a produselor agricole pentru cetatea Histria (I.Popovici şi colab.).

            Începând cu secolul I î.e.n. se remarcă o evoluţie către uniuni tribale care au dus, în final, la realizarea statului centralizat dac condus de Burebista (82 – 44 î.e.n..). În contextul ameninţării romane, acesta pune stăpânire pe toate cetăţile greceşti de la Olbia (nord) la Apollonia (sud) şi pe teritoriul de pe dreapta Dunării până la Balcani, în virtutea unităţii de neam şi limbă.

            Fărâmiţarea statului lui Burebista a favorizat cuceririle romane şi transformarea Dobrogei în provincie romană (în anul 46 î.e.n. – intră în provincia Moesia); sunt întemeiate castre de-a lungul limes-urilor, pe litoral oraşele s-au constituit într-o federaţie cu sediul la Tomis, se dezvoltă agricultura (viticultura, cultura cerealelor, creşterea animalelor, piscicultura), comerţul, meşteşugurile. Schimburile au impus organizarea statutului vamal şi financiar.

            Exista o reţea formată din trei drumuri imperiale şi altele secundare. Cel mai vechi drum unea cetăţile şi castrele din lungul fluviului – de la Transmarisca (Turtucaia) şi până la Histria; de aici, pleca cel de-al II-lea (cel grecesc, refăcut de romani şi care se desfăşura pe litoral, până la Bizanţ); al treilea trecea prin centrul Dobrogei (Tropaeum Traiani – Ulmetum – Ibida). Existau mai multe capete pe pod peste Dunăre, la Altinum (Oltina), Carsium (Hârşova), Barboşi şi Noviodunum (Isaccea), pentru legături cu drumurile din Moldova şi Muntenia. Se remarcă o oarecare specializare a cetăţilor principale – Histria (agricultura şi pescuitul sturionilor), Tomis (comerţ – exportul de cereale), Callatis (agricultură şi comerţ; I.Popovici şi colab.,1984).

            În secolele IV- VII e.n., Dobrogea era o provincie (Scythia Minor) de sine stătătoare. S-a întărit sistemul fortificaţiilor de pe limes-ul dunărean, cât şi al cetăţilor dunărene (Capidava, Dinogetia), a celor din interior (Tropaeum Traiani – Ulmetum) şi a celor marine (Callatis, Tomis) pentru a apăra regiunea de geţi, vizigoţi, ostrogoţi, huni, slavi, bulgari. În secolul VII dominaţia romano-bizantină cedează în faţa slavilor şi avarilor. Bizanţul stăpânea zona litorală cu sediul flotei la Lycostomion (Chilia), bulgarii erau în sudul litoralului, iar în centru şi pe Dunăre era populaţia romanizată („romaniile”) (I.Popovici şi colab., 1984).

            În secolul X e.n., Dobrogea reintră în Imperiul Bizantin, fiind cunoscută sub numele de Paradunavon sau Paristrion. Frecventele invazii au determinat consolidarea sistemelor de apărare materializate în trei valuri de apărare (valul mare şi valul mic de pământ; valul de piatră) aflate între Constanţa – Cernavodă – Niculiţel. În perioada următoarele (sec. XII – XIV) din nou slăbeşte autoritatea bizantină, dar creşte rolul negustorilor genovezi la gurile Dunării. Se organizează statul feudal sub conducerea lui Dobrotici prin unirea organizaţiilor politice locale; în timpul lui Mircea cel Bătrân se realizează unirea dintre Ţara Românească şi Dobrogea.

            În 1417, Dobrogea este cucerită de Mahomed I, iar gurile Dunării la 1484. Timp de patru secole se produce o evoluţie economică şi socială lentă. Mai mult, va fi o zonă frecvent afectată de războaiele ruso-turceşti, însoţite de pierderi materiale mari. În afara colonizării cu tătari şi turci, se constată şi pătrunderea elementului românesc din Moldova, Muntenia, Transilvania, care s-a îmbinat cu populaţia românească străveche; românii au întemeiat aşezări noi.

            Dobrogea revine în hotarele fireşti ale ţării la 14 noiembrie 1878; la 9 mai 1880 este aprobată Legea pentru organizarea Dobrogei cu două judeţe (Tulcea şi Constanţa). În scurt timp creşte numărul de locuitori (100.000 în 1878 şi 380.000 în 1913, se măreşte suprafaţa cultivată şi producţia agricolă; sunt valorificate diferite resurse (cupru la Altân Tepe; piatră la Turcoaia, Greci, Măcin), se construieşte podul de la Cernavodă (1890 – 1895) şi portul de la Constanţa.

            Secolul XX poate fi definit de câteva caracteristici: o dinamică activă sub raport demografic (populaţia creşte de aproape trei ori), o dezvoltare impetuoasă în toate sectoarele economice (o agricultură ce capată treptat un caracter complex şi diversificat; impunerea multor tipuri de subramuri industriale, a transportului maritim, iar după 1960 – a activităţilor turistice), detaşarea unor centre şi axe economice (Litoralul, Valea Carasu) etc.

            După 1990 şi în Dobrogea se produc modificări structurale cu caracter economico – social, cu reflectare în evoluţia tuturor parametrilor demografici, economici, nivel de viaţă şi ai calităţii mediului.

 

            CARACTERISTICI DEMOGRAFICE

 

            Evoluţia numărului de locuitori. Pe ansamblul celor două judeţe din Dobrogea s-a înregistrat după 1878 o creştere importantă a populaţiei, ca urmare a dezvoltării economico-sociale. Astfel, de la 100.000 locuitori în 1878, 380.000 în 1943, 447.800 în 1930, 503.300 în 1948, 593.660 în 1956, 702.461 în 1966, 863.348 în 1977 s-a ajuns la 1.018.241 locuitori, în 1992, 1.014.510 în 1996, 967.244 în 2002 şi 967.633 în 2005.

            Se remarcă deosebiri în mărimea creşterii de la o etapă la alta. Până la Primul Război Mondial a fost rapidă, urmare a sporului natural ridicat, dar şi al celui migrator (îndeosebi din Moldova); până în 1960 creşterea a fost mai lentă (sporul natural mai redus şi pierderile suferite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial); o nouă perioadă de creştere după 1960, determinată atât de sporul natural ridicat cât şi de deplasările definitive din diferite judeţe din ţară (îndeosebi cele din Moldova). Între 1992 – 2002 se remarcă un recul uşor (circa 50.000 locuitori) datorat unor plecări definitive şi sporului natural în scădere, pentru ca ulterior situaţia să devină constantă.

            Evoluţia numerică este însă diferită de la o regiune la alta. Astfel, sunt areale cu creşteri foarte mari (oraşele principale şi comunele din lungul Litoralului şi din sectorul Cernavodă – Constanţa) şi mari (în nordul podişului, la vest şi est de Tulcea, legate de dezvoltarea industriei). Creşterea s-a făcut deopotrivă pe seama sporului natural cât şi a celui migratoriu (din afara judeţului, din satele din interiorul podişului şi din deltă).

            Arealele cu situaţia demografică constantă sau în uşoară creştere înainte de anul 2000 includ comunele din nord-vestul podişului (din Podişul Babadag, Depresiunea Nalbant, Slava Cercheză, latura dunăreană în zona Hârşova şi sud-vestul podişului, la nord de Năvodari etc.) Aici creşterile datorate sporului natural sunt, în bună măsură, atenuate de plecările definitive spre oraşe. În prezent aici se înregistrează un recul.

            Arealele unde a fost o scădere a numărului de locuitori sunt în partea central-sudică a Podişului Casimcea, ca urmare a sporului migratoriu negativ facilitat de disponibilizarea unei părţi din forţa de muncă din agricultură înainte de anul 2000 şi îmbătrânirii populaţiei.

            Creşterile cele mai mari, indiferent de etapă, au fost în oraşe şi, în primul rând, în Constanţa, legate de dezvoltarea activităţii portuare şi a industriei. În ultimele decenii ale secolului XX amplasarea unor obiective industriale la Tulcea, Medgidia, Mangalia, Năvodari, ca şi dezvoltarea turismului în sectorul sudic al Litoralului a facilitat creşterea populaţiei în aceste sectoare. Procesul este constant şi în prezent pe Litoral şi axa Cernavodă – Constanţa.

            Raportul dintre numărul populaţiei rurale şi urbane s-a modificat continuu. La începutul secolului XX circa ¾ aparţinea ruralului. În prezent, în judeţul Constanaţa, 71% aparţine urbanului şi 29% ruralului. În judeţul Tulcea, deşi numărul de locuitori din oraşe a crescut foarte mult, totuşi raportul este favorabil populaţiei rurale (22% urban faţă de 78% rural în 1930 şi 49% faţă de 51% în 2005). Pe ansamblul podişului raportul s-a menţinut în favoarea ruralului până în deceniul şapte când, ca urmare a noilor obiective industriale, a amplificării funcţiei portuare şi a dezvoltării turismului, oraşele şi-au dublat şi triplat numărul de locuitori. În anul 2005, în Podişul Dobrogei 626.361 locuitori trăiau în 16 oraşe (patru municipii) şi peste 328.000 în mediul sătesc (302 sate). Creşterea populaţiei urbane în oraşele mici s-a făcut mai ales după 1980 (construirea unor unităţi industriale mici). După 1990 revenirea în sate a fost nesemnificativă (fig. 27). Cele mai mari valori ale numărului de locuitori sunt în 2005 la Constanţa (306.332), Tulcea (92.874), Medgidia (44.491), Mangalia (40.740) şi Năvodari (34.337). Din totalul populaţiei urbane, 66% este concentrată în cele 6 oraşe de pe Litoral, 22% în cele 5 oraşe din lungul Dunării şi doar 12% în 5 localităţi urbane din interiorul podişului, ceea ce reflectă pe deplin evoluţia economico – socială de după 1960.

            Densitatea populaţiei. Pe ansamblul podişului în prezent se ridică la valori în jurul celei pe ţară (fig.27). Analiza în teritoriu relevă însă câteva aspecte definitorii:

-          sub 30 loc/km2 în partea centrală a Podişului Casimcea şi chiar în sud;

-          între 30 şi 50 loc./km2 în zona dunăreană la sud de Cernavodă şi în zona Babadag – Nalbant – estul  Dealurilor Tulcei;

-          între 50 – 100 loc./km2 – insular în jurul oraşelor Babadag, Isaccea, Hârşova;

-          peste 100 loc./km2 pe Litoral (depăşeşte 200 loc/km2 între Constanţa şi Mangalia),

pe axa Cernavodă – Basarabi şi în municipiul Tulcea.

În cele două judeţe valorile în 2002 erau de 29,8 loc./km2 în Tulcea (mari suprafeţe

acvatice – Delta şi Complexul lagunar Razelm) şi 101 loc./km2 în Constanţa.

 

            Mişcarea naturală. Natalitatea a fost extrem de mare în mediul rural până la al Doilea Război Mondial (se ridica uneori la 40 – 45 ‰). La recensământul din 1977 a fost de circa 22  ‰ la sate şi 18 ‰ la oraşe. În 1992, ea s-a redus la 11,3 ‰ în judeţul Constanţa şi 11,6 ‰ în judeţul Tulcea (deci mai mică decât media pe ţară, de 11,9 ‰); valorile pe medii sunt apropiate (În judeţul Constanţa 10,3 ‰ urban şi 11,3 ‰ rural, în judeţul Tulcea 13,8 ‰, respectiv 11,9 ‰). Ulterior, valorile natalităţii au scăzut (în 1996 au fost 9,5 ‰, în judeţul Constanţa şi 9,9 ‰ în judeţul Tulcea), fiind sub media pe ţară (10,4 ‰), iar în 2005 de 10,5 ‰ în primul judeţ şi 9,5 ‰ în cel de-al doilea (media pe ţară era de 9,9 ‰). Se disting areale cu valori mai mari decât media, în comunele din sud-vestul podişului, în partea de est a Podişului Babadag, în oraşele Tulcea, Babadag, Hârşova, Constanţa, Eforie, Medgidia, Mangalia.

            Mortalitatea a fost mare în perioada interbelică: 22 ‰, pentru ca în 1992 să fie de circa 9,8 ‰ (pe judeţe, de 8,5 ‰ în Constanţa şi 11,1 ‰ în Tulcea); în 1996 aceste valori au crescut în ansamblu la 11 ‰, fiind în 2005 de 10,2 ‰ şi respectiv 11 ‰. Durata medie a vieţii a crescut de la 42 ani în1932 la peste 70 de ani în prezent. Pe medii, în 1996 este mai mare în cel rural (13,9 ‰ în Constanţa şi 14,7 ‰ în Tulcea).

            Sporul natural la nivelul anului 1991 depăşea valoarea pe ţară (1 ‰) în judeţul Constanţa (2,8 ‰) şi era inferioară în judeţul Tulcea (0,5 ‰). În 1996, valorile sunt şi mai mici (- 0,6 ‰, Constanţa şi - 1,6 ‰ Tulcea). Pe medii însă situaţia diferă: în cel urban în Constanţa +0,5 ‰ şi în Tulcea +0,9‰ ; în cel rural – 0,9 şi respectiv – 4 ‰. Peste un deceniu (2005) s-a ajuns din nou la o valoare pozitivă în Constanţa (0,3 ‰), dar s-a menţinut negativ în Tulcea  (−1,5 ‰).

            Mişcarea migratorie. Între 1960 şi 1990 a fost ridicată, fiind determinată de dezvoltarea industriei în oraşe, care a atras o parte a forţei de muncă eliberată din agricultură şi sporul natural ridicat din perioada 1980 – 1985.

            Valori pozitive mari ale sporului migratoriu se înregistrează în Constanaţa, Tulcea, Mangalia, Medgidia, Năvodari pe seama populaţiei venite din comunele din cele două judeţe, dar şi din afara Dobrogei (îndeosebi din judeţele Vaslui, Iaşi, Botoşani). Procesul a fost însoţit în aceste localităţi de creşterea rapidă a numărului de locuitori, extinderea spaţiului de locuit (au apărut cartiere noi), multiplicarea tipurilor de servicii şi a cerinţelor de infrastructură etc.

            Plecări însemnate, deci valori negative ale sporului migratoriu sunt, mai ales, în comunele din Podişul Casimcei şi din sud-vestul Dobrogei.

 

            Fig. 27

 

În afara plecărilor definitive, în Dobrogea se produc încă două fenomene notabile: „navetismul” din satele aflate în lungul căilor de comunicaţie spre oraşe şi staţiunile de pe litoral şi mişcările sezoniere înregistrate în perioada culesului (către sud-vestul Dobrogei, zona Rasova-Ostrov, valea Carasu şi Niculiţel) sau între mai – octombrie pe litoralul sudic, pe măsura intensificării activităţilor turistice.

După 1990 s-au produs unele modificări de ordin demografic, între care mai însemnate au fost reducerea  importantă a mărimii indicatorilor ce reflectă mişcarea naturală, unele reveniri definitive în mediul rural (mai ales în judeţul Tulcea) provenite din rândul şomerilor (mai ales a celor care au depăşit 50 ani), reorientarea spre activităţi de servicii (mai ales în turism şi comerţ) etc.                                          

 

                                      CARACTERELE GENERALE ALE AŞEZĂRILOR

 

            Formarea reţelei de aşezări din Dobrogea. În prezent, în Podişul Dobrogei există 16 oraşe, din care 4 municipii, 83 comune şi 302 sate.

Structura actuală este rezultatul unui îndelungat proces istoric, la care un rol deosebit l-au avut: Dunărea (apă, condiţii bune de practicarea agriculturii în luncă şi pescuit, legături lesnicioase) şi marea (îndeosebi pentru schimburile de produse) şi o serie de evenimente istorice.

            În linii mari, au existat şase perioade semnificative în înfăptuirea acestei relaţii: preromană, cu apariţia şi dezvoltarea oraşelor greceşti pe litoral în arealul unor aşezări geto-dacice şi existenţa aşezărilor mici ale geto-dacilor în lungul fluviului, dar şi în podiş şi pe văile principale – Casimcea; daco-romană (sec. I î.e.n. – sec. IV e.n.) reflectată de sporirea numărului de aşezări îndeosebi în lungul Dunării şi pe cele două axe: est-vest şi nord-sud, pe care se desfăşurau drumurile romane principale; creşterea însemnătăţii oraşelor de la mare, îndeosebi Tomis, Callatis; dezvoltarea aşezărilor rurale mici în interiorul podişului; perioada migraţiilor şi pierderii treptate a influenţei romane (aşezările au suferit o stagnare şi chiar un regres determinat de distrugerile suferite la fiecare năvălire); secolele X - XIV (o uşoară înviorare datorată constituirii treptate a unei formaţiuni statale, influenţei bizantine şi dezvoltării legăturilor cu statele mediteraneene prin intermediul genovezilor); perioada ocupaţiei otomane (sec.XVI – XIX) – caracterizată prin stagnare economică şi pierderi în războaiele ruso-turce; unele colonizări de populaţie turcă şi tătară; în sec. XIX – un început de fixare a unei populaţii venită din zona Sibiului sau Moldova; apar şi aşezări perechi prin stabilirea pe dreapta Dunării a unor locuitori din satele de pe stânga (I.Popovici şi colab., 1984).

După 1880, odată cu aplicarea legii pentru organizarea Dobrogei şi înfăptuirea reformelor agrare s-a realizat o dezvoltare rapidă a aşezărilor vechi, dar şi a celor noi apărute. În secolul XX mai multe aşezări rurale au devenit oraşe (ultimele – după 1990). De asemenea, se remarcă dezvoltarea puternică până în 1960 a Constanţei şi, în mai mică măsură, a celorlalte oraşe (îndeosebi Medgidia şi Tulcea), iar ulterior prin amplasarea unor obiective industriale în oraşele–porturi şi în Medgidia a dus la creşterea rolului economic al acestora. Dezvoltarea complexă a agriculturii însoţită de schimbări profunde în fizionomia aşezărilor rurale a determinat disponibilizarea unei părţi din forţa de muncă din mediul rural şi fixarea ei în oraşe (îndeosebi în reşedinţele de judeţ). S-a adăugat valorificarea potenţialului turistic de pe litoral (la sud de Năvodari) însoţită de dezvoltarea vechilor staţiuni balneo–climaterice (Eforie–Nord) şi de construirea altora (Năvodari, Costineşti şi de la Mangalia la Neptun) inclusiv cu declanşarea unor procese demografice (îndeosebi fluxuri de locuitori) şi de natură economico – administrativă cu reflectare în dezvoltarea oraşelor din sudul Dobrogei.

După 1990, în concordanţă cu schimbările social – economice şi cu interesele politice la nivele regional şi naţional se disting două faze în evoluţia localităţilor. Mai întâi (până în anul 2000) s-au înregistrat: privatizarea sub diferite forme a unităţilor economice de stat (mai ales întreprinderi, spaţii comerciale, unităţi de servicii din turism, etc.) şi desfiinţarea proprietăţii cooperativiste şi de stat din agricultură. Ea a fost însoţită pe de o parte de acumularea de resurse importante de către un număr restrâns de oameni de afaceri, iar pe de altă parte de investiţii insuficiente, uzarea extremă a structurilor economice existente, mai ales în spaţiul turistic, comercial şi al unităţilor industriale şi agricole desfiinţate. După anul 2000 începe (mai ales în oraşe şi pe litoral) o fază de reviriment în toate sectoarele economice ce au ca urmări construcţii imobiliare şi pentru diverse servicii, ce cuprind nu numai spaţiul urban ci şi cel rural, dar care sunt urmate şi de unele consecinţe nefavorabile condiţiilor locale de mediu (desfiinţarea multor spaţii verzi, creşterea densităţii clădirilor, poluare etc). A rezultat o structură urbană complexă cu multe modificări inclusiv uneori în infrastructură (indeosebi pe litoral la sud de Năvodari şi pe axa Cernavodă – Constanţa, parţial Tulcea) ce intră în discrepanţă cu aşezările din mediul rural din centrul podişului şi versantul dunărean.

Aşezările urbane. Sunt vechi, unele chiar foarte vechi (Constanţa prin Tomis şi Mangalia prin Callatis din secolul VI î.e.n; Tulcea prin Aegyssus, Cernavodă prin Axiopolis; Hârşova prin Carsium; Măcin prin Arrubium şi Isaccea prin Noviodunum din perioada romană – secolul I). Au  desfăşurare predominant legată de Dunăre şi Mare, principale căi pentru schimburile economice. Realizarea drumului feroviar prin centrul Dobrogei a favorizat localitatea Medgidia, intensificarea activităţilor balneo–turistice a stimulat creşterea importanţei oraşelor din sudul Litoralului, iar amplasarea unităţilor chimice la Năvodari a dus la apariţia şi dezvoltarea acestuia.

             În prezent, după numărul de locuitori sunt: un oraş mare – Constanţa (310.526 locuitori în 2002 şi 306.322 în 2005); patru oraşe mijlocii (între 25.000 şi 100.000 locuitori în 2005 – Tulcea 92.874, Medgidia 44.491, Mangalia 40.740 şi Năvodari 34.337) şi unsprezece oraşe mici între 5.000 şi 25.000 locuitori (Cernavodă 18.644; Ovidiu 13.490; Murfatlar 10.826; Măcin 11.099; Babadag 10145; Hârşova 10.532; Eforie 9.555; Techirghiol 7.034; Negru-Vodă 5.512; Isaccea 5.312; Băneasa, 5.538). În ultimele decenii, în toate oraşele, dar mai ales în Constanţa, Tulcea, Medgidia, Mangalia numărul de locuitori a crescut sau s-a menţinut în jurul valorilor de dinainte de anul 2000. (fig.28).

            Configuraţia aşezărilor, inclusiv dezvoltarea cartierelor noi din ultimele decenii, a fost în strânsă legătură cu condiţiile topografice, dar şi cu reţeaua de căi de comunicaţie, acestea impunând aspectul tentacular (Constanţa) sau liniar (staţiunile litorale - I.Popovici şi colab., 1984).

            Sub raport funcţional se disting: oraşe cu funcţii complexe (Constanţa şi Tulcea); oraşe cu funcţii mixte (Cernavodă, Medgidia, Năvodari, Mangalia, în care se impun cea industrială şi cea de servicii); oraşe cu funcţie predominant agricolă, la care se adaugă cea industrială sau de transport, de servicii (Isaccea, Măcin, Babadag, Hârşova, Ovidiu, Eforie, Techirghiol, Murfatlar, Negru Vodă).

            În cadrul oraşelor mari şi, în mai mică măsură, la cele mijlocii se conturează o zonare funcţională. La Constanţa se disting: zona portuară din sud, est şi nord; zona industrială din sud-vest; zona politico-administrativă-comercială în centru şi zona rezidenţială principală în nord. La Tulcea, la est şi vest de zona centrală cu caracter complex (administrativ, comercial, rezidenţial), se află două arii industriale.

            Aşezările rurale. Condiţiile naturale (îndeosebi relieful de dealuri cu fragmentare mai mare în nord şi de podiş în centru şi sud) şi particularităţile social-istorice în care au apărut aşezările rurale au impus unele deosebiri.

            Sub raport morfologic se disting: sate situate în bazinele de obârşie ale râurilor (în regiunea colinară nordică sunt mici şi cu slabe perspective de extindere); sate situate în depresiuni din Dobrogea de Nord (frecvent la marginile acestora, pe glacisuri coluviale sau pe pedimente, sunt mai mari şi în general se pot extinde); sate situate la baza versanţilor orientaţi spre Dunăre sau în lungul văilor principale (sunt cele mai mari, au economie complexă şi posibilităţi reale de dezvoltare); sate situate pe podiş (în zona centrală a podişurilor din Dobrogea Centrală şi de Sud; deşi au potenţial favorabil extinderii, dezvoltarea lor este legată de caracterul economic şi mai ales de modul de realizare a legăturilor).

 

            Fig. 28.

 

            În funcţie de numărul de locuitori se pot separa: sate mici sub 500 locuitori (frecvenţă mai mare o au cele între 100 şi 300 locuitori) din sectoarele de obârşie ale văilor; sunt cele mai numeroase; sate mijlocii, între 500 şi 1000 locuitori (frecvente în podiş şi Depresiunea Nalbant, bazinul Babadagului); sate mari – peste 1000 locuitori (ajung şi la 4000 locuitori pe latura dunăreană, în zona litorală şi pe cele două magistrale de comunicaţie – Carasu şi Tulcea – Negru Vodă).

            După funcţia economică sunt: sate cu funcţie agricolă precumpănitoare, diferenţiate în raport cu structura producţiei agricole în: sate cerealiere (centrul Dobrogei  de la nord la sud); sate cerealier – viticole (sud-vestul Dobrogei; estul văii Carasu; nordul Dobrogei – Niculiţel, Beştepe); sate cerealier – zootehnice (zona centrală a Dobrogei); sate agro – silvice (peste 40 % din fondul funciar îl reprezintă pădurea, în Podişul Babadag); sate cerealier – viticole – piscicole (Oltina, Rasova, Mahmudia); sate cu funcţii agroindustriale (materiale de construcţii la Greci, Turcoaia, Mahmudia, Zebil, Piatra, Cheia, Topalu, Adamclisi; exploatarea baritinei la Somova şi Mineri sau unităţi de industrie alimentară – Mihail Kogălniceanu, Unirea etc., la care se adaugă producţia agricolă); sate cu funcţii agricole şi de servicii (turism) ca Agigea, Costineşti, Schitu, Tuzla, Vama Veche etc.

 

                                                            ACTIVITĂŢILE ECONOMICE

 

            Din antichitate şi până în secolul XV economia a avut caracter net agricol, la care se adaugă comerţul cu statele şi oraşele Mediteranei şi o activitate meşteşugărească locală.

            Între secolele XV şi XIX se produce o stagnare şi chiar regres economic, prin caracterul ei agricol, regiunea deservind Imperiul Otoman cu produse cerealiere şi mai ales cu animale (oi).

            De la sfârşitul secolului XIX şi până în 1950 economia se baza pe agricultură, la care se adăugau activităţile portuare (îndeosebi Constanţa) şi mica industrie din celelalte oraşe. Sunt citate în Enciclopedia României, la nivelul anului 1938, 1200 unităţi mici, cu circa 15.000 muncitori (Atelierele C.F.R., atelierele de reparat nave, fabrici mici de cărămidă, ulei, conserve de peşte, biscuiţi şi produse zaharoase la Constanţa; fabrici de cherestea, săpun, lumânări, talpă, textile, pâine la Tulcea; fabrica de şuruburi şi nituri la Saligny, fabrica de ciment la Cernavodă; exploatarea de cupru de la Altân Tepe; 18 cariere de piatră; 60 mori etc.; I.Popovici şi colab., 1984).

            În perioada contemporană, economia Podişului Dobrogei a căpătat treptat o structură complexă: agro-industrială în judeţul Tulcea şi industrial-agrar-balneară în judeţul Constanţa, cu modificări importante după revoluţie la nivelul fiecărei ramuri economice.

 

            Industria

            Până în 1950, în structura producţiei industriale predomina cea dată de industria uşoară şi alimentară (mai mult de 75 %); în prezent, aproape 50% reprezintă valoarea producţiei industriei grele (mai mult în Constanţa).

            Pe ramuri, apar diferenţe în structura producţiei celor două judeţe. Astfel, în judeţul Constanţa, pe primul loc se află industria construcţiilor de maşini urmată de industria textilă. În judeţul Tulcea, pe primul loc se află industria alimentară, urmată de metalurgia neferoasă, industria materialelor de construcţii ş.a.

            Dezvoltarea ramurilor industriale are la bază: valorificarea avantajului dat de căile de navigaţie lesnicioase (mare, Dunăre, canal) pentru transportul materiilor prime mai ales din import; folosirea resurselor de materii prime; utilizarea forţei de muncă; deservirea zonei turistice a litoralului.

            Specificul repartiţiei unităţilor industriale este dat, pe de o parte de concentrarea lor în porturile maritime şi dunărene şi pe axa Cernavodă – Constanaţa, şi pe de altă parte de dispersia unităţilor mai mici, legate de industria alimentară, extracţia materialelor de construcţii etc., în oraşele mici şi în unele localităţi rurale (pe litoral, în cele cu tradiţie în creşterea animalelor, viticultură etc.).

            Resurse de subsol sunt:

  • minereu de fier – la Iulia şi Palazu Mare (la adâncime de 600...1000 m; concentrări de magnetit; greu de exploatat în condiţiile actuale);
    • minereu de cupru – la Altân Tepe (exploatate încă de la finele secolului

trecut, dar în prezent mina este închisă);

  • sulfuri complexe – la Somova şi Mineri;
  • baritină la Somova şi Mineri;
  • ape minerale sulfuroase termale (Hârşova, Topalu), mezotermele (Mangalia) parţial valorificate;
  • ape sulfatate şi nămol terapeutic în Lacul Techirghiol şi Mlaştina Mangalia (folosite în staţiunile limitrofe);
  • materiale de construcţie: calcare, gresii, argilă caolinoasă şi caolin, diatomite,

nisipuri glauconitice, porfire, şisturi verzi (fig. 29).

Industria energetică. Producerea energiei electrice se face prin termocentralele de

la Ovidiu II (36 MW), Palas – Constanţa (100 MW), centralele de la Tulcea şi Năvodari, centrala atomonucleară de la Cernavodă (cu o putere instalată de 3.300 MW, în funcţiune unităţile I şi II care dau împreună circa 18 % din producţia naţională de energie electrică).

            Industria petrolului şi gazelor. Extracţia din platforma marină dă o producţie de ţiţei de circa 0,9 mil.t anual; rafinărie la Midia-Năvodari; portul petrolier Midia.

            Industria metalurgică. Se extrăgea minereu de fier la Iulia (cantităţi mici), pirită cupriferă la Altân Tepe şi Somova, baritină la Somova şi Mineri. Prelucrarea se realiza la Tulcea, la Combinatul metalurgic. La Interprinderea de alumină calcinată se foloseşte bauxită de import – Grecia, Guineea, Turcia.

            Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor. Are ca profil principal construcţia de nave la Şantierul Naval Constanţa (înfiinţat în 1899 ca atelier de reparaţii; dezvoltat după 1920 când se construiesc şi nave mici de 1000 t şi un doc plutitor; amplificat şi modernizat după 1970; se adaugă un doc uscat şi instalaţii moderne; se construiesc nave de tonaj mare, de 55.000 tdw şi 150.000 tdw, diferite mineraliere, petroliere, vrachiere etc.) şi Şantierul Naval Mangalia (construit între 1976 şi 1980 pentru mineraliere de 55.000 tdw şi 65.000 tdw). Se mai realizează diverse utilaje la Constanţa, Năvodari, Medgidia, Fabrica de şuruburi de la Saligny, piese de schimb pentru maşini agricole la Medgidia.

            Industria chimică. Este reprezentată de Combinatul de îngrăşăminte chimice Năvodari (construit după 1954) ( produce îngrăşăminte fosfatice, acid sulfuric, acid fosforic) şi Combinatul petrochimic Midia – Năvodari.

            Industria de celuloză şi hârtie. Există o unitate la Palas (Constanţa) din 1959 şi produce celuloză din paie, hârtie, hârtie de ambalaj, mucava.

            Industria de exploatare a materialelor de construcţii. Este ramură de tradiţie. Se extrag: granite (Turcoaia, Greci, Măcin, Piatra Roşie); porfire (Camena, Cârjelari, Consul, Turcoaia); cuarţite (Cerna şi Măcin); calcare la Sitorman (cea mai mare din ţară), şi local la Hârşova, Topalu, Seimeni, Mircea Vodă, Târgşor etc.; calcare dolomitice (Mahmudia – alimentează Combinatul de la Galaţi); marmură la Parcheş (Somova), Agighiol etc.; caolin (Măcin).

            Industria de prelucrare a materialelor de construcţie. Este reprezentată de Combinatul de lianţi şi azbociment din Medgidia (din 1951, Fabrica de ciment Medgidia dă aproape 1/3 din producţia de ciment ţării), două întreprinderi de prefabricate în Constanţa şi una la Tulcea, Întreprinderea de exploatare şi prelucrare a cretei la Basarabi, Întreprinderea de prelucrare a marmurei şi a pietrelor de construcţie şi o fabrică de sticlă la Tulcea şi fabrici de cărămizi la Mamaia-Sat şi Cobadin.

            Industria de prelucrare a lemnului. Sunt unităţi la Constanţa, Cernavodă etc.

            Industria textilă şi a confecţiilor. Unitatea textilă principală se află la  Constanţa (din 1963 prelucrarea lânei, ţesături fine din lână, ţesături din lână cu fire sintetice). Fabrici de confecţii sunt la  Constanţa, Ovidiu, Tulcea. Se mai produc covoare la Babadag şi Sarichioi şi tricotaje la Babadag.

 

            Fig. 29

 

            Industria alimentară. Este o ramură cu tradiţie, bazată pe produsele agricole din cele două judeţe. Are ca subramuri:

  • Industria laptelui şi a produselor lactate (Constanţa, Tulcea, Mangalia, Medgidia, Babadag, Cobadin, Cogealac, Ion Corvin);
  • Industria de conserve de legume şi fructe (Ovidiu, Constanţa, Cernavodă, Babadag, Măcin, Tulcea);
  • Industria de preparare şi conservare a peştelui la Tulcea;
  • Industria de preparare şi conservare a cărnii (Constanţa, Tulcea, Mangalia, Medgidia, Babadag, Măcin);
  • Industria de morărit şi panificaţie (Constanţa, Medgidia, Mangalia, Cernavodă, Babadag);
  • Industria de zahăr la Tulcea şi Babadag şi ulei la Constanţa.

Mai există unităţi poligrafice (Constanţa) şi de industrie mică – la Topraisar (lactate şi atelaje), Pietreni (caşcaval), Sarichioi (covoare, vinificaţie) etc.

 

Agricultura

Agricultura s-a practicat încă din vechime, produsele cerealiere şi animalele reprezentând elemente de bază în activitatea de schimb. În perioada ocupaţiei otomane se înregistrează un regres, locul principal avându-l creşterea oilor, producţia agricolă a Dobrogei lua, în bună parte, drumul Imperiului Otoman.

            După 1880, prin aplicarea reformelor agrare s-au produs mutaţii însemnate:

  • creşterea suprafeţelor cultivate, de la 142.000 ha în 1885 la 630.000 ha în 1912, prin

desţelenirea unor areale largi în silvostepă şi parţial în stepă;

  • deşi creşterea animalelor ocupă încă locul prim în structura producţiei agricole, se

remarcă o creştere treptată a producţiei cerealiere, iar după reforma agrară din 1921 o uşoară afirmare a pomiculturii şi viticulturii;

  • creşterea mai lentă a suprafeţelor ocupate cu grâu, pe primul loc se aflau în continuare

producţia de orz şi ovăz, mai rezistente la condiţiile climatice ale Dobrogei (în 1935 din 508.313 ha arabil pe circa 27% se cultiva orz, 12% ovăz şi doar 9% grâu (Enciclopedia României, 1938).

            După 1960, agricultura Dobrogei capătă treptat un caracter complex, în care esenţa o reprezintă îmbinarea producţiei cerealiere cu creşterea animalelor, la care se adaugă viticultura, pomicultura şi piscicultura; în 1985, 67% reprezenta valoarea producţiei vegetale şi doar 33% aceea a  producţiei animaliere);

  • au loc schimbări în structura folosinţei terenului arabil – precumpănesc suprafeţele cu

porumb, grâu, cele cu ovăz şi orz reducându-se foarte mult;

  • în zootehnie s-a pus accent pe creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor în cadrul unor

unităţi specializate; totuşi, pe primul loc rămâne creşterea oilor (jud. Constanţa era primul pe ţară în ceea ce priveşte numărul de oi);

  • s-au realizat însemnate lucrări funciare ( de tipul agroterasărilor, dar şi realizarea de

irigaţii pe suprafeţe întinse. Au fost amenajate două sisteme de irigaţii mari – Carasu în zona centrală şi de sud-vest şi Razelm – Sinoe în nord-est, la care se adăugau suprafeţe irigate pe plan local în comunele de pe latura dunăreană. Ca urmare, de la 15.000 ha în 1965 s-a ajuns la 580.789 ha în 1984 (20% din suprafaţa irigată din ţară) şi 593.454 ha în 1991. Totodată, s-a înfăptuit îndiguirea şi desecarea unor suprafeţe din zona dunăreană (Măcin, Jijila, Tulcea – Nufăru etc.) dar şi desţelenirea unor pajişti slab productive şi defrişarea unor arborete izolate în scopul extinderii suprafeţei agricole.

  • înfiinţarea sau dezvoltarea unor staţiuni de cercetare (Valu lui Traian – culturi

agricole; Palas – cea mai veche din ţară, pentru creşterea oilor; Murfatlar, înfiinţată în 1943, lărgită şi modernizată, pentru viticultură).

            După 1990, desfiinţarea în agricultură a proprietăţii colectiviste şi de stat şi trecerea treptată la cea privată (prin reîmproprietăriri sau vânzări) s-au înregistrat modificări structurale esenţiale:

-          Mai întâi s-a produs fragmentarea terenului agricol pe de o parte într-o puzderie de loturi ce nu pot asigura decât o producţie limitată, nediversificată (accent pe cultura porumbului şi grâului), neirigată şi puţin sigură în condiţiile climatice specifice Dobrogei, iar pe de alta constituirea unor suprafeţe întinse pe care începe să se realizeze o agricultură intensivă, mecanizată şi parţial irigată;

-          Reducerea drastică a efectivului de animale (ex. dacă înainte de 1989 în Dobrogea exista un total de circa 1 milion oi, în 2005 numărul acestora a scăzut la 462.634 capete), desfiinţarea marilor crescătorii de bovine, porcine, păsări şi înlocuirea cu ferme cu capacităţi variate, cu reflectare într-o scădere a nivelului de producţie şi a condiţiilor de creştere;

-          Importante suprafeţe arabile au rămas necultivate sau au căpătat alte destinaţii precum islazuri, diverse construcţii (mai ales în vecinătatea oraşelor sau a celor mai însemnate căi de comunicaţie);

-          Diminuarea suprafeţelor cu livezi şi înlocuirea soiurilor care necesitau lucrări funciare cu alte culturi;

Modul actual de folosinţă a terenurilor. Din suprafaţa agricolă a Dobrogei (peste 80 % în judeţul Constanţa şi 42 % în judeţul Tulcea în 1991), peste 80 % aparţine arabilului (peste 84 % în jud. Constanţa şi peste 80 % în jud. Tulcea); păşunile, pe ansamblu, reprezintă 13,6 % (11,3 % în Constanţa şi peste 16 % în Tulcea), viile 2,7 % (3,2 % în Constanţa şi 2,2 % în Tulcea), iar livezile sub 0,7 % (mai mult în jud. Constanţa: 0,9 %) (fig.29).

            În 1996, situaţia era următoarea: suprafaţa agricolă 565.737 ha (326.751 în sectorul privat) în judeţul Constanţa şi 361.371 ha (175.978 ha în sectorul privat) în judeţul Tulcea; suprafaţa arabilă 84,4 % şi respectiv 79,7; păşuni 11,6 % şi respectiv 16,8 %; vii 3,04 % şi respectiv 2,9 %; livezi 0,9 % şi respectiv 0,46 %; păduri 4,9 % şi 11,2 %. După un deceniu (2005) suprafaţa agricolă privată reprezintă peste 98 % în judeţul Constanţa şi 86 % în judeţul Tulcea. Din aceasta în primul judeţ arabilul era de cca 88 %, păşunile peste 9 %, viile 2,2 % şi livezile 0,7 %. În celălalt judeţ arabilul constituie 81 %, păşunile şi fâneţele sub 16 %, viile 2,9 % iar livezile 0,4 %. Pe ansamblu, rezultă o creştere a suprafeţei arabile în detrimentul celor cu vii, livezi iar în judeţul Constanţa şi al terenurilor cu păşuni.

 

            Principalele culturi. Cerealele ocupă cea mai mare parte din suprafaţa arabilă, 66,3% în 1996 (circa 69,1% în jud. Tulcea şi peste 64,6% în jud. Constanaţa); sunt cultivate peste tot, dar producţii mari se obţin în centrul şi jumătatea estică a Dobrogei. Între acestea, predomină grâul şi secara (27,5% din suprafaţa arabilă) şi porumbul 28,2% (32% în jud.Tulcea şi peste 26% în jud. Constanţa) etc. În anul 2005, circa 61 % din suprafaţa cultivată în fiecare judeţ aparţinea cerealelor (51 % grâu, 28 % porumb şi secară în judeţul Constanţa şi 43 % şi respectiv 38 % în Tulcea).

            Plantele oleaginoase se cultivau în 1996 pe mai mult de 16,54 % din suprafaţa arabilă, pentru ca în 2005 să crească la 26 % în judeţul Constanţa şi 23 % în Tulcea. Predomină floarea-soarelui (peste 89 % din terenul acestor culturi în jud. Constanţa şi 87 % în jud. Tulcea) care se cultivă mai mult în sudul judeţului Tulcea, în nord –vestul, centrul şi sud-estul judeţului Constanţa. În 2005, din suprafaţa cultivată cu plante oleaginoase în judeţul Constanţa, florii soarelui îi reveneau peste 90 % iar în Tulcea aproape 80 %. Ea asigură materia primă pentru fabricile de ulei din Constanţa şi Bucureşti. Inul pentru ulei se cultivă pe suprafeţe restrânse în judeţul Constanţa şi mai mult în judeţul Tulcea; soia se cultivă în prezent pe suprafeţe mult mai mici faţă de 1992 (3,2% faţă de 10 % în judeţul Constanţa şi 8,2 % faţă de peste 9 % în judeţul Tulcea).

            Legumelor  li se acordă o însemnătate din ce în ce mai mare; suprafaţa pe care se practică aceste culturi a fost în 1996 de 2,8 % din arabil (2,1 % în judeţul Constanţa şi 3,5 % în judeţul Tulcea). În 2005 ea a scăzut la 1,4 %  şi respectiv 2 % (o consecinţă directă a concurenţei produselor din import). În mod deosebit se cultivă cartofi (aproape 26 % din aceste terenuri), apoi diverse legume (60 %), roşii (circa 15%), pepeni etc. Terenurile cu aceste culturi se află în jurul marilor oraşe, în lunca Dunării şi pe luncile văilor mai mari.

            Viticultura este favorizată de solul calcaros şi climatul secetos. Suprafeţele cultivate în 1996 şi 2005 au scăzut ca suprafaţă faţă de 1992, în Constanţa (de la 19.070 ha la 17.289 ha şi 12.415 ha) şi au crescut în Tulcea (de la 8.139 ha la 10.565 ha, ulterior au coborât la 10.032 ha). Cele mai însemnate podgorii se află în bazinul Carasu (Murfatlar – cu specializare în struguri pentru vinuri desert, export, Nazarcea, pentru vinuri demiseci şi Medgidia pentru struguri de masă şi stafide), sud-vestul Dobrogei (struguri de masă şi vin), sud-estul Dobrogei (struguri de masă), Podişul Niculiţel (vinuri seci), Tulcea şi nord-estul Dobrogei (struguri de masă şi pentru vin).

            Pomicultura – deşi are în prezent o pondere mică din suprafaţa agricolă, a înregistrat o uşoară scădere după 1989. În jud. Tulcea se practică mai mult culturile de cireş, vişin, gutui, prun, piersic (în Dealurile Tulcei şi bazinul Taiţei). În judeţul Constanţa iese în evidenţă bazinul pomicol Carasu cu specializare în piersici (Medgidia) şi caişi (Nazarcea), apoi cele din lungul litoralului (piersici) şi sud-vestul Dobrogei. Aici se practică şi culturi de migdal şi nuci.

 

            Creşterea animalelor. Reprezintă (2005) sub 1/3 din valoarea producţiei agricole (28 % în judeţul Constanţa şi 32 % în judeţul Tulcea). Are o bază furajeră formată dominant din păşuni, apoi porumb pentru însilozare, lucernă pe terenurile irigate etc.

            Ovinele ocupă locul întâi, creşterea lor având o îndelungată tradiţie. Judeţul Constanţa ocupă încă primul loc pe ţară în ceea ce priveşte numărul de oi (peste 630.100 capete în 1992 şi 391.600 în 1996), din care majoritatea cu lână fină şi semifină (merinosul de Palas); în Tulcea, 365.000 capete în 1992 şi 283.600 în 1996. Numărul lor este mult inferior valorilor din 1985 (1 milion şi respectiv peste 682.000 capete).

            Porcinele, pe ansamblu, erau 626.000 capete în 1992, 395.900 în 1996 şi 462.634 în 2005, fiind concentrate în zona Carasu – Constanţa şi în vecinătatea localităţilor Măcin, Nufăru, Babadag, Ceamurlia de Jos, Zebil etc.

            Bovinele cu un efectiv, în 1992, de peste 177.400 capete (peste 100.000 în jud. Constanţa) au scăzut la 94.200 în 1996 şi 77.623 în 2005. Fermele sunt cuprinse mai ales în unităţile din sud-estul Dobrogei, apoi la Albeşti, Poarta Albă, Amzacea în judeţul Constanţa şi Nalbant, Dăeni, Beştepe în judeţul Tulcea.

            Apicultura are o dezvoltare mai mare (55.000 familii în 1992, 33.000 familii în 1996 şi 46.564 în 2005) în pădurile de tei din Podişul Niculiţel şi Podişul Babadag, ca şi în Podişul Oltinei.

            Se adaugă avicultura (peste 5,2 milioane capete în 1992, doar 3,35 milioane capete în 1996 şi 3.168.794 în 2005; în 2007 au avut loc pierderi mari prin declanşarea gripei aviare) îndeosebi la Moşneni, Lumina, Mineri, Cumpăna, Nalbant şi creşterea cailor (peste 39.000 în 1992, aproape 31.000 în 1996, 35.015 în 2005; herghelie de cai de rasă se află la Mangalia).

 

            Căile de comunicaţie transporturile

 

            Dunărea şi marea au fost importante căi de navigaţie încă din antichitate şi au jucat în istoria poporului nostru un rol distinct în realizarea schimburilor economice. La acestea s-a adăugat reţeaua deasă de drumuri şi anume cele din lungul fluviului, mării şi arterele care străbăteau Dobrogea prin centru (nord-sud şi est-vest); au avut un rol însemnat în asigurarea unei circulaţii bune nu numai între aşezările dobrogene dar şi cu restul ţării.

            Până la mijlocul sec.XIX a fost o etapă lungă, cu faze în care condiţiile externe au fost favorabile schimburilor şi folosirii avantajului dat de poziţia Dobrogei la mare şi Dunăre (sec. VII î.e.n. – sec.VI e.n.; sec. X – XIX). De abia după liberalizarea transportului pe Dunăre (în 1829) şi transformarea acesteia în fluviu internaţional (1856) se creează premisele dezvoltării navigaţiei fluviale şi apoi maritime (început de amenajări portuare la mijlocul sec. XIX la Constanaţa).

            Între 1880 şi 1950 se fac paşi importanţi în dezvoltarea căilor de comunicaţie. Între momentele mai însemnate sunt: construcţia căii ferate Cernavodă – Constanţa (la 1860); construcţia podurilor peste Dunăre şi Balta Ialomiţei (1895); construcţia căilor ferate Medgidia – Tulcea (1911 – 1940); Medgidia – Negru Vodă  (1911 – 1916); Constanţa – Eforie Sud (1906 – 1927) şi Eforie Sud – Mangalia (1927 – 1944); amenajarea portului Constanţa şi a şantierului naval (1896 – 1906); crearea unei flote cu nave fluviale şi maritime (în 1938, flota comercială avea tonaj de 58.204 t şi 26 nave; cea mai mare parte a volumului de mărfuri era exportată prin folosirea navelor străine; la terminarea războiului – 1944 – mai erau două nave: „Transilvania”, de pasageri şi „Ardealul”, de mărfuri; în 1950 existau 8 nave cu un tonaj de 25.580 tdw).

            După 1950, o bună parte din reţeaua de căi de comunicaţie a fost modernizată; s-a schimbat treptat structura schimburilor comerciale care se realizau prin porturile dobrogene. După 1996, s-au reluat lucrările de refacere a unora din căile rutiere.

            Schimbări multiple s-au petrecut după 1990. Mai întâi a fost vânzarea (înstrăinarea) flotei marine, considerată de unii ca depăşită, ceea ce a condus la o totală dependenţă a traficului de mărfuri de companiile străine şi de cele autohtone (în curs de dezvoltare). În al doilea rând după o fază de degradare a celorlalte tipuri de căi de comunicaţie în primul deceniu de după Revoluţie s-a ajuns la un program de reabilitare şi modernizare a lor. Între acestea sunt calea ferată Bucureşti – Cernavodă – Constanţa, canalul Dunăre – Marea Neagră şi mai ales reţeaua de drumuri şi aeroportul M. Kogălniceanu.

            Transporturile maritime. S-a produs modernizarea şi lărgirea portului Constanţa între 1960 – 1970 (spre sud, prin amenajarea portului nou cu dane pentru nave de 75.000 tdw, petroliere de 65 – 85 şi 150.000 tdw). În structura flotei comerciale erau mineraliere, vrachiere, apoi petroliere şi cargouri. Constanţa este legată cu peste 400 de porturi din lume. Structura traficului comercial prin portul Constanţa s-a modificat mult. Dacă în 1940 avea un trafic de 5,7 mil.t., în 1980 traficul a fost de 45 mil.t., din care 65 % erau produse importate (petrol, minereuri, alte materii prime), 35% cele exportate (instalaţii, utilaje, mijloace de transport, maşini).

            După 1980 s-au construit porturi noi care au preluat o parte din traficul Constanţei (Mangalia – specializat în minereuri şi mărfuri şi Midia – în petrol). În ultimii ani s-au produs mutaţii în structura volumului transporturilor şi în direcţiile prioritare.

            Transporturile fluviale şi pe Canalul Dunăre – Marea Neagră. Se realizează navigaţie fluvială între Ostrov şi Măcin şi fluvio – maritimă între Brăila – Galaţi – Isaccea – Sulina.  Există câteva porturi specializate: Mahmudia (calcare dolomitice pentru Galaţi), Tulcea (sector industrial, sector comercial, sector pasageri, port turistic); Isaccea (cereale), Măcin (materiale de construcţii), Cernavodă (port de intrare pe canal). Canalul, inaugurat în 1984, are o lungime de 64,2 km, o lăţime la bază de 70-90 m; permite navigaţia convoaielor de 196 m lungime, 22,8 m lăţime, un pescaj de 3,8 m şi un deplasament de până la 5.000 tdw; are două ecluze şi porturi de aşteptare. Pe canal există porturile Medgidia (1,5 mil.t trafic anual) şi Basarabi (0,7 mil.t trafic anual); şantier de reparaţii navale. Ulterior a fost construită ramura spre Midia pentru legătura cu portul petrolier: el are două canale laterale Ovidiu – Siutghiol şi spre Taşaul la Lumina (calcar). Canalul este destinat îndeosebi mărfurilor grele (minereu, cocs, cărbuni, îngrăşăminte). Scurtează distanţa pe Dunăre la mare cu circa 300 km, iar până la Constanţa cu 440 km. Din păcate activităţile de transport sunt încă limitate.

 

            Transportul feroviar. Se face pe 460 km, din care 86 km linii duble, 79 km electrificate. Au fost construite căi ferate cu caracter industrial (Medgidia – Năvodari – Constanţa; Lumina – Palas; Năvodari – Sitorman).

            Reţeaua electrificată este între Agigea şi Cernavodă, densitatea este de 55,6 km/1000 km2 în jud. Constanţa şi 8,1 km/1000 km2 în jud. Tulcea. Sunt câteva staţii complexe (Constanţa, Tulcea, Medgidia) şi altele specializate (Sitorman pentru calcare).

            Cele două poduri noi, cu 2,5 km lungime peste Borcea şi Dunăre sunt folosite pentru linia dublă electrificată şi transport rutier (fig.29).

 

            Transportul rutier. Lungimea totală a drumurilor era de 3.459 km în 1996 şi 3.542 km în 2005, din care 1.317 km modernizaţi. Din acestea, în 2005 erau 862 km drumuri naţionale. Podul de la Giurgeni (1970) are o lungime de 1.456 m (750 m peste apă).

            Valorile densităţii reţelei rutiere sunt de 32,9 km la 100 km2 în jud. Constanţa şi 15,5 km la 100 km2 în jud. Tulcea.

 

            Transporturile aeriene. Sunt deservite de aeroporturile M.Kogălniceanu (la 26 km nord-vest de Constanţa) şi Cataloi (la 16 km sud-vest de Tulcea). Primul a fost modernizat constituind al doilea aeroport al României prin dotări şi curse interne şi internaţionale.Se realizează curse mai ales la Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca, Suceava, dar şi curse externe.

 

            Potenţialul turistic

            Podişul Dobrogei dispune de un potenţial natural şi social-istoric cu valenţe turistice deosebite, dar specifice. Între acestea se impun litoralul, lacurile, condiţiile climatice extrem de favorabile pentru o îndelungată activitate balneo – turistică (mai – octombrie), relieful ruiniform (M. Ielenicz, Laura Comăneacu, 2005).

            S-a dezvoltat şi amplificat baza materială pentru turism. De la 45.000 locuri de cazare în 1960, în 1990 s-a ajuns la 124.000 locuri, reprezentând circa 43 % din capacitatea republicană. Acestea, precumpănitor, se află în zona sudică a litoralului (Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Costineşti, Techirghiol; în jud. Tulcea, capacitatea de cazare este de numai 3.000 locuri (Tulcea, Măcin, Baia-Razim şi cele din Delta Dunării).

            După 1990 turismul a suferit modificări profunde care s-au materializat într-un curs ezitant (până în anul 2000) după care s-a trecut la un program de restructurare şi modernizare. În prezent sunt 1.086 capacităţi de cazare (340 hoteluri, 580 vile dar şi cabane, campinguri etc.) ce însumează peste 125.086 locuri (doar 3,1 % în Tulcea). Se aduagă ca lucruri inedite – pontoanele modernizate, de lux, folosite în excursiile din deltă, amenajările pentru pescuit şi vânătoare, fotosafari din deltă, dar şi cele pentru odihnă şi recreere din toate staţiunile.

 

                                             SUBUNITĂŢI GEOGRAFICE

 

          Majoritatea regionărilor realizate asupra teritoriului Podişului Dobrogei separă trei unităţi mari – Dobrogea de Nord, Dobrogea Centrală, Dobrogea de Sud, fiecare cu mai multe subunităţi (fig.18). Există unele diferenţe în denumirea subunităţilor, dar ele sunt mult mai mici în raport cu cele din alte podişuri.

 

                                                        DOBROGEA DE NORD

 

  • Este încadrată de lunca Dunării în vest şi nord, care are uşoare pătrunderi în

dreptul gurilor de vărsare a râurilor principale. În est, de la localitatea Unirea, limita trece pe la Zebil – Enisala (ocolind pe la vest şi sud lacul Babadag), Jurilovca – Ceamurlia; în sud, urmează aliniamentul faliei Peceneaga – Camena.

  • Relieful, iniţial pediplenat, a fost reînălţat mai mult în jumătatea de vest şi fragmentat

intens în pliocen superior – cuaternar. Evoluţia pliocen superior–cuaternară, pe un fond petrografic divers, a dus la individualizarea de pedimente. Are înălţimile cele mai mari din Dobrogea, fragmentarea cea mai bogată şi asocierile cele mai diverse ale declivităţii.

  • Este regiunea cea mai bine împădurită din Dobrogea (păduri de gorun, tei, carpen etc.).
  • Aici există, pe de o parte, numărul cel mai mare de sate mici aflate la obârşia şi în

lungul văilor principale, iar pe de altă parte, aşezări mari (peste 2.000 locuitori), cu economie agricolă sau mixtă ce au largi posibilităţi de dezvoltare (se desfăşoară pe contactul dintre dealuri şi lunca Dunării: Luncaviţa, Unirea, Topolog), în depresiuni şi la limita cu câmpia fluvio-maritimă (Baia, Ciucurova). Majoritatea satelor au funcţie viticolă; în est se adaugă piscicultură, iar în nord-vest – apicultura. La aşezările mari, funcţia agricolă se îmbină cu cea industrială sau de servicii (Mahmudia, Somova, Mineri, Luncaviţa, Turcoaia, Greci etc.).

  • Se impun industria metalurgică (Tulcea), industria alimentară (valorificarea pe de o

parte a peştelui din deltă şi apoi a produselor agricole), industria construcţiilor de maşini (ramură nouă axată pe repararea navelor de pescuit la Tulcea), industria materialelor de construcţie (exploatarea de piatră de construcţie, sticlă etc.); este, în cea mai mare parte, concentrată în nord, la Tulcea şi în centrele limitrofe. Există unităţi mici din industria alimentară şi uşoară în câteva sate.

  • În agricultură, care are un caracter complex, se remarcă unele diferenţe determinate

atât de folosirea terenurilor, cât şi de producţia realizată. Astfel, în nord-vest se impun culturile de câmp (cereale, floarea-soarelui, soia) şi creşterea bovinelor la care secundar se adaugă piscicultura; în Podişul Babadag, pe prim-plan se află creşterea animalelor; în nord-vest predomină creşterea animalelor şi viticultura; în sud culturi cerealiere şi zootehnia (oi).

  • Există patru oraşe:  Municipiul Tulcea (anticul Aegyssus din sec. II) are 92.876

locuitori în 2005. În prezent este centru cu economie complexă cu accent pe industria grea şi alimentară; se conturează zone funcţionale tipice (în vest şi est industrială; în centru comercială, rezidenţială, iar la Dunăre zona portuară; în sud şi sud-est – pe dealurile care încadrează oraşul – este zona agricolă (pomicolă, cerealieră, creşterea animalelor pentru lapte şi carne), cel mai însemnat centru turistic prin obiective cât şi prin posibilităţile de pătrundere în Delta Dunării şi în Podişul Dobrogei; Babadag (Vicus Novus în epoca romnă), este atestat documentar la 1262 sub numele actual şi are 10.145 locuitori; centru agrar-industrial (cereale, legumicultură, creşterea bovinelor şi porcine; fabrică de nutreţuri; întreprinderea de vinificaţie, industrie alimentară, covoare etc.). Măcin (Arrubium în epoca romană, punct de vamă în timpul ocupaţiei otomane) are 11.099 locuitori şi funcţii mixte: industrială (piese şi subansambluri pentru tractoare; brânzeturi; vinificaţie; exploatarea materialelor de construcţii), agricolă (grâu, porumb, viţă de vie, creştere ovinelor şi a porcinelor); Isaccea (Noviodunum, în epoca romană) are 5.312 locuitori şi o funcţie agrar – industrială (depozit de fermentare a tutunului; cariere de calcare şi diabaz; covoare; cereale, floarea-soarelui, tutun, in, fructe).

 

  • În Dobrogea de Nord există următoarele subunităţi:

Munţii Măcin. Sunt încadraţi de Dunăre în vest şi nord şi de culoarul structural şi de eroziune în care se află văile Luncaviţa – Lozova în est; are cele mai mari înălţimi (patru vârfuri de peste 400 m). Sunt alcătuiţi din formaţiuni paleozoice cu desfăşurare NV-SE, care s-au reflectat în relief. Climatul arid a favorizat dezvoltarea unui relief rezidual (creste pe cuarţitele în poziţie aproape verticală, mase de grohotişuri), scoarţă de alterare groasă şi culmi rotunjite (pe granite). Se separă în sectorul central – Culmea Pricopan - Măcin (cea mai înaltă şi omogenă, cu relief rezidual, cu exploatări de granite şi curţite), Dl. Megina – Priopcea (vest) şi Dl. Boclugea (est) între care se intercalează văi longitudinale sau depresiuni erozivo – structurale (Jijila, Greci, Cerna – Mircea Vodă în vest şi Luncaviţa, Taiţa superioară în est). Aici se află Parcul Naţional Munţii Măcin.

Podişul Niculiţel. Se desfăşoară între văile Dunărea (N), Teliţa (E) – contactul cu Depresiunea Nalbant (pe aliniamentul localităţilor Poşta – Nalbant – N.Bălcescu), Valea Taiţei (S), văile Lozovei şi Luncaviţei (V). Este alcătuit în nord din roci vulcanice (diabaze, porfire, câteva iviri de granite) şi roci sedimentare triasice (calcare şi gresii) în sud. Acestea din urmă sunt cuprinse în mai multe cute orientate NV-SE şi N-S. Înălţimile scad spre est şi sud dar către nord se termină brusc. Văile principale – Teliţa, Taiţa sunt în bună măsură axate pe linii tectonice. Spre ele se desfăşoară numeroase văi scurte, ale căror obârşii corespund unor bazinete depresionare mici. Este o unitate încă bine împădurită, în care circulaţia se realizează prin culoarele depresionare din lungul văilor principale. Pe versantul nordic se află podgoria Niculiţel – Sarica.

Dealurile Tulcei.Ocupă jumătatea nord-estică a Dobrogei de Nord. În alcătuirea lor se impune o culme de peste 40 km lungime, desfăşurată de la vest la est, ce are o  înălţime medie de 80...120 m, dar în lungul căreia se ridică mai multe vârfuri rotunjite la peste 180 m altitudine. Din această culme, care se termină spre nord printr-un versant abrupt (adesea cu mai multe trepte tăiate în loess), se desprind spre sud interfluvii de tipul platourilor, care coboară spre regiunile joase, depresionare (Nalbant, Agighiol etc.). Fizionomia reliefului este o reflectare a condiţiilor structurale (diabaze şi porfire, roci sedimentare cutate acoperite de depozite loessoide groase). Se impune relieful de pediment şi de inselberguri.

Depresiunea Nalbant se află în SV şi este alcătuită din inselberguri (cel mai impunător este Denis Tepe) şi întinse pedimente acoperite aproape în întregime de culturi agricole.

Peste 90 % sunt terenuri de cultură şi păşuni; pădurea se află doar în câteva locuri (în nord şi vest predomină gorunul). În sectorul nordic sunt principalele suprafeţe cu livezi şi viţă de vie, pe când la sud – terenurile cerealiere (îndeosebi porumb).

Podişul Babadag. Se desfăşoră în sudul Dobrogei de Nord, de la Dunăre la Lacul Razelm. Limita de nord o formează sudul Depresiunii Nalbant şi culoarul Taiţa - Mircea Vodă, iar la sud – culoarul văilor Aiorman – Slava Rusă. Geologic, reprezintă un sinclinoriu cu numeroase cute secundare, de care se leagă forme de relief structural (linii de cueste). Prezenţa rocilor calcaroase a favorizat dezvoltarea reliefului carstic. Şi aici există inselberguri şi pedimente, iar în lungul văilor – depresiuni de eroziune diferenţilă (cele mai extinse sunt cele străbătute de văile Slava Rusă şi Slava Cercheză). Înălţimile scad de la vest (ating 400 m în Dl.Atmagea) spre SE (30...40 m la capul Dolojman, deasupra Razelmului). Pădurile cu stejar brumăriu, carpen, tei etc. ocupă areale mai largi în centru şi nord-vest; la exterior, silvostepa a fost înlocuită cu întinse areale de culturi agricole (I. Marin, 1971).

 

                                    PODIŞUL DOBROGEI CENTRALE

 

Se desfăşoară în arealul şisturilor verzi, deci între aliniamentele faliilor Peceneaga –Camena (culoarul văilor Aiorman – Slava Rusă) şi Topalu – Taşaul în sud. Ultima are contur uşor neregulat, cu pătrunderi în bazinetele de la obârşia generaţiei de văi secundare ce apaţin de bazinul Carasu.

Structural, peste şisturile verzi urmează discordant formaţiuni jurasice (calcare şi conglomerate calcaroase), la care s-a putut reconstitui alcătuirea de tip recife (N.Orghidan, 1964), apoi depozite loessoide şi loessuri.

În peisajul morfologic se impun cinci aspecte: podurile interfluviale largi, tipice regiunilor de podiş, care coboară de la 250...300 m (în sectorul central – nordic) la sub 100 m (spre sud, sud-vest şi sud-est), paralel cu creşterea în lăţime şi micşorarea gradului de fragmentare; desfăşurarea radiară a văilor care se orientează spre mare, Dunăre sau Casimcea şi care au obârşii largi (adesea sub formă de bazinete depresionare de contact), un curs mijlociu adâncit şi unul inferior larg, puternic aluvionat (ceairele); prezenţa martorilor de eroziune (frecvent de natură calcaroasă) care apar ca inselberguri, flancate de pedimente; treptele de lângă Dunăre, mare şi din bazinul Casimcei interpretate ca nivele de eroziune; relieful carstic din sectorul Topalu – Stupina şi din bazinul inferior al râului Casimcea.

Continentalismul climatului se transpune în desfăşurarea în nord a silvostepei, iar în centru şi sud – a stepei, amândouă fiind desţelenite în cea mai mare parte la sfârşitul sec. XIX.

Un potenţial demografic redus, exprimat printr-o reţea de aşezări rurale, valori reduse ale densităţii populaţiei (20...40 locuitori/km2) şi numai cinci comune cu peste 5.000 locuitori. Există oraşul Hârşova (Carsium, sec. II e.n.), cu funcţii comercială, agricolă şi industrială; avea  10.532 locuitori (2005), două porturi (cel vechi specializat în expedierea cerealelor, iar cel nou – pentru transportul de balast, nisip), o activitate industrială axată pe exploatarea materialelor de construcţie, prelucrarea produselor agro-alimentare şi a lemnului etc.  Pe versantul dunărean există ruinele cetăţii şi rezervaţia geologică Canaralele Hârşovei. Se mai impun ca centre de polarizare economico-socială comunele Stejaru (localitate unde funcţionau minele de pirită cupriferă de la Altân Tepe; primele exploatări – la 1898), Baia (centru agricol), Mihail Kogălniceanu (industria materialelor de construcţie, alimentară, aeroportul internaţional).

Agricultura reprezintă ramura economică de bază (peste 80% din suprafaţă fiind luată în cultură). În producţia agricolă predomină cea de porumb, iar dintre plantele tehnice floarea-soarelui. La acestea, către Dunăre, se adaugă viticultura, iar pe terenurile dealurilor mai înalte din nord – creşterea oilor.

Podişul Casimcei. Cea mai mare parte din această unitate formează un podiş care are altitudinile cele mai mari, coborând de la 300 m (nord) la sub 250 m (sud); relieful corespunde pediplenei ce taie şisturile verzi; este străbătut pe centru de râul Casimcea; relief carstic, în sud, în calcare jurasice; pe contactele petrografice s-au individualizat bazinete depresionare cu margini glacisate; în nord există pâlcuri de pădure, în centru silvostepă şi în sud stepă; folosinţă agricolă şi slabă populare.

Podişul Dăeni-Hârşova. În vestul sectorului central se află Podişul Dăeni – Hârşova sau Gârliciu, cu o lăţime în jur de 10 – 15 km, cu un relief în trepte (la 30 m şi 65 m) considerate terase de abraziune (I.Rădulescu, 1965) sau pedimente (Gr.Posea); aşezările sunt la contactul cu Lunca Dunării şi pe văile principale; peisaj agricol dominant.

Podişul Istriei este localizat în est, fiind alcătuit tot din două trepte joase (pedimente). Se află în aria de influenţă a Mării Negre. Peisajul de stepă a fost în mare parte înlocuit de cel agricol. Există areale mici cu soluri şi vegetaţie de sărătură sau cu exces de umiditate (I. Marin, 1971).

 

                                    DOBROGEA DE SUD

 

  • Se desfăşoară la sud de aliniamentul faliei Topalu – Taşaul. Structural, se suprapune

platformei Dobrogei de Sud, în care, peste cristalinul proterozoic aflat la adâncime sunt roci sedimentare groase (mai importante sunt calcarele cretacice şi sarmaţiene, iar la suprafaţă – mantia de loess). Mişcările neotectonice cuaternare au ridicat sectorul sud-vestic (spre Bulgaria) mai mult, determinând înălţimile actuale (150...200 m), caracterul antecedent al majorităţii văilor care vin din sud şi ajung la Dunăre şi, indirect, fragmentarea mai accentuată a acestui sector.

  • Relieful se caracterizează prin interfluvii plate, cu lăţimi de zeci de kilometri în centru

şi care cad altimetric mai lin spre nord şi est şi brusc către nord-vest şi vest. Al doilea aspect îl introduc văile care sunt evazate la obârşii şi care, în aval, se adâncesc treptat (cele mari creează un fel de canioane în loess şi în placa de calcar) şi se lărgesc, căpătând uneori şi caracter depresionar. Versanţii la văile mari se termină prin glacisuri.

In Dobrogea de Sud cumpăna de ape cu desfăşurare nord – sud se află la 8 – 10 km

vest de ţărmul Mării, urmărind un şir de înălţimi joase (sub 100 m). Faţă de acestea, reţeaua de râuri cu regim net intermitent se desfăşoară spre vest, nord-vest şi est. Cele care ajung la Dunăre se termină în limanuri fluviale, iar cele dinspre mare – în lagune sau limanuri fluvio – maritime.

Dinamica proceselor actuale este diferită. În SV (Podişul Oltinei) eroziunea torenţială

se îmbină cu sufoziunea, tasarea, alunecările, spălarea areolară; în est precumpănesc procesele marine, la care se adaugă tasarea; în centru mai importante sunt şiroirea, spălarea în suprafaţă, tasările şi procesele carstice.

  • Climatul continental arid a favorizat dezvoltarea stepei; doar în SV există un areal mai larg de păduri de cvercinee.

Intervenţia antropică a avut un rol deosebit în modificarea peisajului natural (desţelinirea stepei şi silvostepei; îndiguiri, desecări, irigări, cariere de calcar şi luturi etc.).

  • Caracteristicile demografice sunt diferite în cadrul a trei sectoare. În SV (Podişul

Oltinei) densitatea aşezărilor este mai mare, iar comunele depăşesc 3.000 locuitori; în centru (Podişul Cobadin) satele sunt mai rare şi numărul de locuitori mai mic; în nord (valea Carasu) şi pe litoral sunt aşezările cele mai extinse; aici se află şi cele nouă oraşe.

Cernavodă (vechiul Axiopolis roman), în prezent are 18.644 locuitori. La Dunăre este portul (la capătul canalului) iar în oraş sunt unităţi de industrie alimentară; aici funcţionează o însemnată bază de energie electrică prin centrala atomo – nucleară.

Medgidia (în Evul Mediu se numea Carasu); oraş de la mijlocul secolului XIX, în 2005 avea 44.411 locuitori; este cel mai însemnat centru al industriei materialelor de construcţii (lianţi şi azbociment), apoi utilaj agricol, unităţi de industrie alimentară, confecţii, pielărie şi încălţăminte. Există însemnate suprafeţe cu vii, livezi (piersici). Prin construirea canalului, aici s-a amenajat un port cu profil complex.

Constanţa (Tomis, sec. VI î.e.n.), are 306.332 locuitori în 2005. Funcţia economică principală este cea de transport (al şaptelea port din Europa), cu un volum anual de trafic de peste 50 mil.t. Este principalul nod feroviar, rutier al Dobrogei. In structura producţiei industriale, pe primul loc se află şantierul naval, apoi industria textilă (stofe de lână), industria celulozei şi hârtiei etc.; ea este concentrată în vest şi sud, în lungul căii ferate şi în zona portului.

Prin portul Constanţa se realizează 2/3 din volumul comerţului exterior al ţării noastre. Deosebit de importantă este funcţia turistică realizată prin mulţimea obiectivelor din oraş şi din Mamaia. Se conturează clar zone funcţionale tipice.

Eforie (primul stabiliment – în 1898 «  Movilă », iar în 1928 – Carmen Sylva, care este numit în 1948 – V.Roaită) din 1966 a devenit oraş prin unirea cu Eforie Nord (dezvoltat în jurul stabilamentului de la 1901). În 2005 avea 9.555 locuitori; funcţia principală este cea balneoturistică; capacitate de cazare de peste 25.000 locuri; urmează funcţia agricolă, axată pe cultura cerealelor, legumelor şi fructelor.

Techirghiol (cea mai veche aşezare balneară – 1892 – 1896); capacitatea actuală este de 3.500 locuri; funcţie agro-balneară; avea 7.034 locuitori în 2005.

Mangalia (Callatis, sec. VI î.e.n.; în timpul ocupaţiei turceşti – Pancale, Pangale); 40.740 locuitori în 2005; funcţie industrială (şantierul naval, topitoria de in şi cânepă) şi funcţie balneoturistică (amenajările din oraş şi toată zona nordică, până la Olimp).

Năvodari  (34.337 locuitori ân 2005). În trecut purta numele de Caracorum; în 1953 a fost construit Combinatul chimic; în 1968 este declarat oraş. În vecinătate se află Combinatul Petro-Midia şi zona balneară.

Din 1989 au devenit oraşe localităţile:

Ovidiu (13.490 locuitori în 2005, termocentrală) şi Negru Vodă (5.512 locuitori în 2005) iar din 2003 – Băneasa (5.538 locuitori în 2005).

  • Economia are caracter complex. Agricultura, ramură tradiţională, îmbracă forme

diverse. Culturilor cerealiere li se adaugă viticultura, pomicultura, creşterea oilor şi a bovinelor. Sistemul de irigaţii Carasu se întinde pe cea mai mare parte a acestei regiuni agricole.

Industria este legată de centrele situate în lungul axei Cernavodă – Constanţa şi în oraşele mari de pe litoral. Este axată pe industria construcţiilor de maşini, chimică, materiale de construcţii, alimentară şi textilă etc.

Marea, Canalul şi Dunărea, la care se adaugă reţeaua feroviară şi rutieră asigură (mai ales în jumătatea de nord şi pe litoral) o intensă activitate de transport.

Turismul (îndeosebi cel de pe litoral) în forme variate, contribuie din plin la dezvoltarea economică a acestei regiuni.

Subunităţi:

Podişul Medgidiei

Are cea mai mare desfăşurare (de la Dunăre la Marea Neagră), situându-se la 80...100 m, cu relief de podiş în nord şi de boturi de deal spre Dunăre şi valea Carasu; grosimea mare a loessului favorizează procese de sufozime, tasare, iar pe versanţii văilor principale – şiroire şi torenţialitate, surpări etc.; valea Carasu care îl străbate de la est (la 4 km de mare) la vest, este largă, peisajul natural fiind aproape în întregime schimbat (culturi cerealiere, viticole, pomicole, canalul şi sistemul de irigaţii); este o unitate bine populată cu aşezări mari şi economie cu caracter complex.

 

Podişul Oltinei. Aflat în sud-vestul Dobrogei, are altitudinile cele mai mari (peste 180 m); este fragmentat de văi înguste orientate SE-NV; acestea se deschid către Dunăre, unde râurile (care în amonte sunt seci), în spatele unor baraje de aluviuni dunărene, au dat limanuri; relief de platouri pe calcare sarmaţiene şi loess: spre Dunăre există terasa levantină (descrisă de C.Brătescu); păduri de cer, gârniţă şi multe specii de plante şi animale sudice, apoi silvostepă cu specii de stejari termofili şi stepă, ultimele în mare măsură înlocuite de culturi de viţă-de-vie, porumb.

 

Podişul Cobadin. Situat în sectorul central-sudic, are altitudini de 150...180 m, relief de platouri pe calcare sarmaţiene separate de văi seci; există un relief carstic variat (multe forme fosilizate; la suprafaţă – depresiuni carstice, ca la Negru Vodă). O regiune agricolă importantă.

 

Podişul Mangaliei. Cunoscut în unele lucrări geografice sub numele de Litoralul de la sud de Constanţa, este o unitate joasă (sub 50 m) în care se impun platourile pe calcare sarmaţiene şi loess, văi scurte care se termină în limanuri fluvio – maritime, faleze şi plaje înguste. Influenţa mării în caracteristicile climatice este determinantă. Peisajul natural de stepă a fost aproape în întregime schimbat cu unul agricol diversificat (culturi cerealiere, vii, livezi de piersici). Există multe aşezări înşirate în vecinătatea ţărmului, cu economie mixtă. Se impun Constanţa, Mangalia şi staţiunile balneocliamterice.

 

 

 

 

 

 

 

Pagină actualizată la 21 Octombrie 2013.