Podisul Getic

AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ŞI LIMITELE

 

          Se desfăşoară pe cca 13.950 km2 (5,9 % din teritoriul României) constituind o treaptă între Subcarpaţi, Podişul Mehedinţi şi Câmpia Română.

            În anul 1946, V.Mihăilescu realizează prima prezentare geografică a regiunii, cu accent pe elementele reliefului, căreia îi dă numele de „Piemontul Getic”, ţinând seama de structura formaţiunilor de suprafaţă şi evoluţia ei. Anterior, G.Vâlsan, în „Câmpia Română” (1915), a folosit pentru diferite subunităţi ale podişului, vecine câmpiei, denumirile de „platformă” (Platforma Cândeşti, Platforma Cotmenei) sau coline (Colinele Olteniei). În anul 1957, P.Coteţ în studiul „Câmpia Olteniei” foloseşte denumirea de podiş pentru unităţile de la nord şi descrie detaliat limita dintre acestea şi câmpie. După 1960, cele două denumiri – „Piemontul Getic” şi „Podişul Getic” – sunt folosite concomitent, insistându-se, în prima situaţie pe geneza şi evoluţia reliefului regiunii, iar în a doua pe caracteristicile unităţii geografice relevate în tipurile de peisaj. S-au scris mai multe studii, unele cu caracter de teze de doctorat (Piemontul Cândeşti, Podişul Cotmenei, Dealurile Olteţului, Dealurile Coşuştei), o monografie economico-geografică şi numeroase articole.

 

            Limitele nu sunt clare decât pe alocuri; în rest apar fâşii de tranziţie. În nord-vest, faţă de Podişul Mehedinţi trecerea se realizează pe aliniamentul localităţilor Gura Văii – Bala – Comăneşti. În lungul lui există bazinete depresionare de contact, şei largi, deosebiri nete sub raportul structurii şi alcătuirii geologice, utilizării terenurilor, tipurilor de aşezări.

            În nord, între Motru şi Dâmboviţa, trecerea la Subcarpaţi se face uneori destul de clar, dar de cele mai multe ori ezitant datorită strânsei evoluţii comune. Este descrisă în studiile realizate de Al.Roşu (1968), L.Badea (1968), D.Paraschiv (1968), N. Aur (19) etc. Astfel, între văile Motru şi Gilort limita se află (după Al.Roşu) pe dreapta Tismanei şi stânga Jiului (până la Peşteana), apoi pe stânga văii Cioiana până la Târgu Cărbuneşti ea fiind impusă de trecerea de la o structură cutată ce dă dealuri pe anticiclinale şi depresiuni pe sinclinale (în Subcarpaţi) la una monoclinală (în podiş) marcată de un versant cuestic cu pantă mare, orientat spre nord şi fragmentat de torenţi şi alunecări.

            De la Gilort şi până la Băbeni pe Olt, contactul (L.Badea) este ambiguu, neexistând prea multe elemente de separare între cele două unităţi. Are un mers în zig-zag cu înaintări spre nord pe interfluvii şi retrageri spre sud pe văi. Ea uneşte bazinetele depresionare (aflate la confluenţele principale, fiind dominate în sud de versanţii abrupţi cuestici împăduriţi ai podişului şi trece prin şei înalte pe interfluvii.

            La est de Olt, limita urcă pe văile Sâmnic, Topolog spre Curtea de Argeş, iar de aici pe la Schitu Goleşti (Râul Târgului) şi Onceşti (pe Dâmboviţa) unde se află, în general, pe contactul dintre formaţiunile pliocen-superioare (ale podişului) şi cele paleogen-pliocene (ale muscelelor subcarpatice), cu structură monoclinală diferită ca alcătuire şi pe care se realizează procese dinamice extrem de variate.

            Şi limita faţă de Câmpia Română în multe alte sectoare este dificil de trasat datorită strânselor relaţii de evoluţie dintre ele în cuaternar. Dacă de la Hinova (pe Dunăre) până la valea Desnăţuiului limita este clară (contactul este marcat de o pantă abruptă de natură erozivă) la est, spre Craiova şi de aici la Balş – Slatina – Costeşti – Piteşti este dificil de indicat, trecerea făcându-se pe nesimţite. La est de Argeş, până la Dâmboviţa, Podişul Cândeşti se termină brusc deasupra câmpiei. În est, podişul este separat de Subcarpaţii de Curbură prin culoarul Dâmboviţa.

 

CADRUL FIZICO-GEOGRAFIC

 

            ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ŞI EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ

 

            Podişul Getic se desfăşoară peste două unităţi structurale separate de falia pericarpatică, înscrisă pe traseul Piteşti – Filiaşi – Strehaia – Drobeta Turnu Severin. În nord se află Depresiunea Getică. Aceasta s-a format la începutul neozoicului în faţa Carpaţilor Meridionali (aflaţi în ridicare), are fundament carpatic dar şi de platformă, alcătuit din şisturi cristaline şi roci granitice. În sud este Platforma Valahă, cu fundament din şisturi mezometamorfice străbătute de granite şi alte magmatite proterozoice (fig.30). Peste ele se află o suprastructură sedimentară acumulată în cadrul mai multor cicluri de sedimentare (fig.30). Până la finele miocenului acestea au fost predominant carbonatice, ulterior au căpătat caracter molasic cu elemente precumpănitor carpatice (gresii, argile, nisipuri, pietrişuri etc.). Dacă mişcările tectonice de la începutul paleogenului au creat Depresiunea Getică, cele de la finele miocenului cutează depozitele acesteia şi le împing spre sud (pe platformă) mascând linia de fractură pericarpatică. Ulterior, în toată regiunea se acumulează strate (argilo-nisipoase, nisipoase, nisipo-argiloase) care au desfăşurare orizontală sau slab monoclinală. Lacul, extins de la marginea Carpaţilor la începutul pliocenului, se retrage în pleistocen spre sud. Râurile carpatice depun la finele pliocenului conuri aluvionare extinse (pietrişurile de Cândeşti). În pleistocen, ridicarea intensă a Carpaţilor se răsfrânge şi asupra regiunilor vecine pe care le antrenează, exondându-le treptat. În sudul Carpaţilor Meridionali apare, astfel, o vastă câmpie piemontană care, în a doua parte a pleistocenului şi în holocen a fost tot mai extinsă şi ridicată dar totodată şi fragmentată, luînd înfăţişarea unui podiş piemontan cu structură monoclinală.

 

Relieful

 

            Caracteristici morfografice şi morfometrice. Podişul Getic se desfăşoară ca o treaptă între Subcarpaţi, Podişul Mehedinţi şi câmpie având o lăţime ce variază între 18 – 20 km în Podişul Cândeşti şi 40 – 50 km în Podişul Olteţului.

            Interfluviile sunt netede, au lăţimi ce cresc de la nord (sub 1 km) spre sud (câţiva kilometri); spre Subcrpaţi, unde altitudinile sunt mai mari, fragmentarea torenţială este mai intensă şi reduce uneori podurile interfluviale la culmi şi vârfuri rotunjite. Către sud, interfluviile sunt mai puţin înalte, mai slab fragmentate, impresionează prin netezime de unde şi numele de « platformă » care le-a fost atribuit uneori.

            Versanţii sunt abrupţi, concavi, tăiaţi în pietrişuri şi nisipuri slab cimentate în nord (aici au caracter de cueste) şi în depozite loessoide în sud. Baza lor este acoperită de materiale coluvio – proluviale care uneori înaintează până aproape de jumătate.

            Văile autohtone aparţin la trei generaţii: prima îşi are obârşia la contactul cu Subcarpaţii sau în cadrul acestora, a doua la altitudinile de 350...450 m (centrul podişului), iar cea mai nouă – în vecinătatea câmpiei. La acestea se adaugă văile alohtone (largi) care separă marile subunităţi. Toate relevă faze evolutive ce se coroborează cu extinderea uscatului spre sud în a doua parte a cuaternarului.

            Cele mai vechi văi se remarcă prin lărgirea treptată a culoarelor de vale de la nord la sud, albii majore în una – două trepte, în raport de care se desfăşoară bilateral sau alternant mai multe nivele de terasă.

            Înălţimile cele mai mari se află la contactul cu Subcarpaţii, dar cresc ca valoare de la vest la est (300 m în Dealurile Coşuştei, 400 m în Gruiurile Jiului, peste 500 m în Podişul Olteţului şi Podişul Cotmenei, peste 700 m în Podişul Cândeşti). Valoarea cea mai ridicată (745 m) este în Dealul Perilor din Podişul Cândeşti. Altitudinile minime sunt în culoarele văilor principale (Olt, Jiu, Argeş) şi în sud, la contactul cu câmpia (sub 200 m).

            Vârfurile şi podurile culmilor ce depăşesc 500 m înălţime se desfăşoară pe cca 3 %, cele aflate la altitudini cuprinse între 300 şi 500 m însumează 30 %; reliefului dezvoltat între 200 şi 300 m îi revin 40 %, iar sub 200 m circa 27 % (1,3% sub 100 m, la contactul cu Câmpia Olteniei). Luând ca reper curba de nivel de 300 m se poate separa un sector nordic mai înalt (33 %), unde fragmentarea este mai intensă (peste1 km/km2), şi unul sudic unde energia de relief este sub 50 m (fig.31) şi domină interfluviile plate. Ca urmare a fragmentării accentuate, în nord versanţii au expuneri diferite, pe când în centrul şi sudul regiunii vor avea două direcţii dominante – estică şi vestică.

            În afara declivităţilor mai mari impuse de fragmentare, în Podişul Getic la nivelul interfluviilor se impun: căderea lentă spre sud, în concordanţă cu retragerea apelor lacului în pleistocen şi cu ridicarea uşoară a părţii nordice; unele înclinări regionale spre SV sau SE ca urmare a unor bombări (Podişul Strehaiei, Podişul Cotmenei) determinate de acumularea unor conuri enorme de pietriş şi nisip sau de producerea unor ridicări uşoare a blocurilor din fundament. Ele se reflectă în orientarea generaţiilor de văi în aceste locuri.

 

            Treptele de relief. Podişul Getic a rezultat prin ridicarea treptată în pleistocen a unei câmpii piemontane acumulată în villafranchian – pleistocen inferior. Modelarea s-a înfăptuit într-un interval de timp scurt (pleistocen mediu – holocen) şi a dat trei – patru generaţii de văi a căror evoluţie a fost condiţionată de: variaţia mecanismului eroziune – acumulare în fazele reci sau calde (umede ori uscate) ale climatului de la finele pleistocenului şi din holocen, retragerea sacadată a lacului spre sud şi est şi ridicarea mai accentuată a părţii nordice din vecinătatea Subcarpaţilor.

            Primele culoare de vale pe câmpia piemontană, apărute în pleistocenul mediu, au fost create de râurile carpatice şi de către Dunăre (în formare de la vest la est). La acestea, ulterior, s-au mai adăugat şi altele cu obârşii în Subcarpaţi sau în podişul aflat în ridicare.

            Adâncirea râurilor, care s-a înfăptuit sacadat în concordanţă cu interferarea acţiunii celor trei factori (tectonic, climatic, eustatic), a dus la detaşarea, în culoarele de vale, a unor trepte.

Terasele (cinci pe Jiu, Olt şi una-trei pe celelalte văi) care se racordează alcătuind un sistem unitar cu cel al Dunării. În general, terasele la râurile mari sunt paralele cu albia actuală. Apar convergenţe către obârşie la râurile mici şi unele deformări locale provocate de ridicări sau de lăsări neotectonice ce dau asimetrii în distribuţia teraselor, mai elocvente la Jiu (până la confluenţa cu Motru sunt pe dreapta, iar de la Filiaşi pe stânga), Olt (pe stânga, în amonte de Drăgăşani), Argeş (pe dreapta, la Piteşti, unde ating lăţimi de mai mulţi kilometri – fig. 31).

            Altimetric, terasele din lungul văilor mari sunt la 4-10 m, 15-22 m, 30-40 m, 40-60 m, 70-100 m fiind mai joase în vest şi ceva mai înalte în est.

            Sunt terase aluviale, cu nisipuri şi pietrişuri mărunte predominant provenite din formaţiunile piemontane. Stratul de aluviuni are grosimi de peste 5 m la cele superioare şi sub 5 m la cele joase. Peste stratul de aluviuni sunt conuri de dejecţie (extinse pe podul terasei de 4-10 m) şi materiale coluvio-proluviale. Primele trei terase aparţin pleistocenului superior, cea de 60 m pleistocenului mediu, iar cea de 100 m trecerii de la pleistocenul inferior la cel mediu (Gr.Posea şi colab. 1980).

 

            Luncile sunt bine dezvoltate, dar au dimensiuni variate, în concordanţă cu generaţiile de văi. Au lăţimi mari (sute de metri sau chiar kilometri) pe văile principale şi chiar la confluenţe. Racordul cu versanţii sau frunţile de terasă se face prin acumulări coluvio – proluviale care uneori sunt foarte bogate, împingând albia minoră spre malul opus. În cadrul lor, pe văile mari, se disting una – trei trepte, la: 0,5 m; 1,5 m şi 2,5 m.

 

            Relieful structural. Pe ansamblu, pânzele de pietrişuri ca şi stratele pliocenului superior înclină spre sud. Valoarea mai mare a căderii stratelor în nord şi reducerea treptată a acesteia spre sud împinge spre supoziţia că, pe ansamblu, se trece de la un monoclin în nord la o structură tabulară evidentă în jumătatea dinspre Câmpia Română.

Adâncirea reţelei de văi a dus la:

-          detaşarea unor interfluvii asimetrice în sectorul nordic şi a unor platouri aproape

orizontale în sud (de unde şi denumirea generalizată aici de platforme dată în unele studii geografice mai vechi);

-          cele mai multe văi din primele generaţii se desfăşoară în concordanţă cu sensul

înclinării stratelor;

-          individualizarea locală, în sectorul nordic monoclinal, a unor forme de relief

structural (cueste, cueste unghiulare la contactul cu Subcarpaţii sau pe văi secundare orientate spre est sau vest; văi obsecvente, subsecvente etc. – fig. 31);

-          în sud sunt caracteristice formele întâlnite în podişurile tabulare (la care se impune

simetria atât în fizionomia celor negative, cât şi a celor pozitive).

 

            Modelarea actuală. Este deosebit de activă, dar diferenţiată în cele două regiuni (nordică şi sudică). În prima, pe versanţii cu pantă mare, cu energie de relief de peste 100 m, cu alcătuire complexă (alternanţă de strate de pietriş, nisip, argile) şi unde presiunea antropică este ridicată se produc alunecări, curgeri noroioase, torenţialitate şi şiroire. Asocierea lor favorizează producerea de degradări de teren pe areale extinse pe versanţi şi de acumulări bogate de materiale coluvio – proluviale la baza acestora. În centru şi sud, relieful mult mai aplatizat şi dezvoltarea largă a podurilor interfluviale fac ca degradările să fie mai reduse şi doar pe versanţii şi malurile abrupte.

            Procesele din albie depind de regimul scurgerii, condiţionat de regimul precipitaţiilor şi de aportul solid lateral. Cele mai multe râuri au un regim extrem de fluctuant, ceea ce se reflectă în dinamica de albie (eroziune, acumulări). Ca urmare, albiile au o stabilitate redusă, multe sunt „înecate” de nisipuri şi pietrişuri provenite de pe versanţi.

 

            Clima

 

            Clima este temperat continentală specifică regiunilor de podiş joase şi de câmpie din sudul ţării. Caracteristicile sale sunt determinate de trei factori:

-          o circulaţie extrem de activă din vest şi sud (sud-vest); doar la est de Olt se simte

influenţa, mai ales iarna, a maselor estice anticiclonale;

-          efecte foehnale în extremitatea vestică, legate de circulaţia aerului vestic peste

Munţii Banatului şi Podişul Mehedinţi şi sesizate până aproape de Jiu (încălziri iarna şi în anotimpurile de tranziţie, toamne lungi, secetoase şi calde, topiri timpurii ale stratului de zăpadă).

-          altitudinea impune o etajare a unor parametri climatici (îndeosebi cei de natură

termică; între regiunile joase, vecine câmpiei şi cele înalte există o diferenţă de temperatură de 1...1,50 C).

În aceste condiţii, principalii parametri climatici (fig.32) au următoarele valori:

-          Temperatura medie anuală variază între 110 C în sud-vest (11,90 C la Drobeta

Turnu Severin) şi în jur de 90 în nord-est, în cea mai mare parte a podişului fiind în jur de 10 0C.

- Temperaturile medii ale lunii iulie variază între 22,20 C în SV (Drobeta-Turnu Severin) şi 190 C în NE (18,70 la Curtea de Argeş).

-          Temperaturi negative iarna, dar moderate valoric (- 0,90C la Drobeta-Turnu

Severin) şi – 2,50... – 30 C în nord-est. Îngheţul la sol se produce în 140 – 150 zile, fiind posibil la vest de Olt între jumătatea lui noiembrie şi finalul lui martie, iar la est – între finalul lui septembrie şi mijlocul lunii aprilie.

- Primăvara este timpurie în vest (la mijlocul lunii februarie) şi mai târzie cu circa două săptămâni în est.

- Verile sunt calde, umede în nord (precipitaţii în jur de 100 mm în luna iunie) şi mai uscate în vest; în sud, la contactul cu câmpia, se produc secete.

-          Toamnele sunt calde, lungi şi secetoase (septembrie este cea mai secetoasă lună).

-          Precipitaţiile anuale variază între 500 mm în sud şi aproape 800 mm în N, NE. La

vest de Olt se produc două intervale cu căderi maxime: primăvara în aprilie-iunie, cu o medie de peste 100 mm/lună şi toamna – finalul luni noiembrie, cu o cantitate medie apropiată de aproximativ 100 mm; al doilea maxim, care este impus de circulaţia mediteraneană, nu se manifestă la est de Olt.

-          Ninsorile se produc în cca 20 de zile, dar stratul de zăpadă, cel puţin în sud şi sud-

vest, nu se păstrează decât 15 – 20 de zile; la vest de Olt, frecvenţa activităţii ciclonale mediteraneene impune ploi, lapoviţă şi, în mai mică măsură, ninsori. Decembrie, ianuarie, februarie sunt luni reci, dar umede.

            Deci, sub raport climatic, se delimitează mai întâi un sector vestic (dincolo de Olt) aflat atât sub directa influenţă a activităţii ciclonale mediteraneene, cât şi a producerii influenţelor foehnale. Se caracterizează prin al doilea maxim al precipitaţiilor, toamne calde şi uscate, un interval mai scurt de îngheţ, precipitaţii solide reduse. Al doilea sector, cel estic, resimte influenţa maselor de aer continental estice (mai ales iarna); precipitaţiile sunt mai puţine şi au un singur maxim; la contactul cu câmpia, luna august este aridă. În al doilea rând, diferenţe semnificative (termic de 1...1,50) apar şi între regiunile sudice (mai calde şi mai secetoase) şi cele nordice (mai umede şi mai răcoroase) sau între culoarele de vale (circulaţie activă a maselor de aer, inversiuni termice, ceaţă etc.) şi podurile interfluviale (mai însorite datorită expunerii sudice).

 

            Apele

 

            Există o reţea bogată de râuri autohtone şi mai multe râuri mari alohtone care, pe ansamblu, se desfăşoară în concordanţă cu panta generală a reliefului de la N la S, sau de la NV la SE; sunt unele centre de convergenţă hidrografică (Filiaşi, Piteşti).

            Râurile aparţin la mai multe bazine hidrografice, care au pondere diferită (Jiu 37,7 %; Olt 28,5 %; Argeş 12,9 %; Vedea 9,5 %, alte râuri 11,4 %). Cele mai mari râuri sunt: Jiu (120 km, panta medie 0,59 %0), Olt (79 km, panta medie 1,2 %0), Argeş (44 km, 3,4 %0), Vedea etc.

Densitatea reţelei hidrografice variază între 0,2 km/km2 (în sud) şi 0,57 km/km2 (în nord) la contactul cu Subcarpaţii; valoarea medie este de 0,3...0,4 km/km2.

Regimul scurgerii este dependent de alimentarea nivo-pluvială la vest de Olteţ şi pluvio-nivală la est de acesta; alimentarea din subteran este extrem de mică şi are importanţă numai după perioadele bogate în precipitaţii. Ca urmare, în vest sunt ape mari primăvara (aprilie – iunie) şi toamna (noiembrie – început de decembrie) şi ape mici în august – octombrie, pe când în est se desfăşoară un regim normal pentru ţara noastră, cu ape mari primăvara, viituri scurte de vară şi în rest ape mici (fig. 33).

            Se diferenţiază un regim al scurgerii lichide şi solide la râurile mari, alohtone şi altul la cele mici, autohtone. Astfel, din reţeaua alohtonă Jiul are un debit mediu multianual  de 50,5 m3/s la intrare şi 91,4 m3/s la ieşire; Oltul, 145 m3/s în N şi 160 m3/s în S, Gilortul, 12,3 m3/s, Motru, 14,9 m3/s.

            Dintre râurile autohtone cea mai mare valoare o are Olteţul, între 2,67 m3/s în nord şi 12,7 m3/s în sud; Vedea, 5 m3/s.

            Scurgerea maximă s-a înregistrat în anii 1940 şi 1972 (la Jiu 1.320 m3/s, în 1940 la Peşteana; pe Olt la Stoeneşti, 2.570 m3/s, în 1972; pe Argeş, la Malu Spart, 1.520 m3/s, în 1975).

            Fenomenul de secare este caracteristic pentru majoritatea râurilor autohtone.

            Scurgerea solidă variază de la nord la sud, dar şi de la vest la est. Cele mai mari valori sunt în N (10...15 t/ha/an) pe când în sud-vest (Podişul Bălăciţei) abia ajung la 1 t/ha/an.

            Fenomenele de iarnă se înregistrează în 20...40 de zile la vest de Jiu şi 40...60 de zile pe Jiu, Olt, Argeş etc.

            Lacurile. În podiş există mai multe lacuri, predominant de origine antropică. Între acestea sunt benturile (îndeosebi în Podişul Cotmeana), şase lacuri de baraj antropic pe Olt, patru pe Argeş (pentru regularizarea scurgerii, irigaţii, alimentarea cu apă şi hidroenergie).

            Apele subterane se află la adâncimi diferite, în depozite de pietriş şi nisip aflate deasupra unor nivele de argilă cu desfăşurare discontinuă. Cele mai importante pânze freatice, care sunt folosite în alimentarea populaţiei se află în terase, luncile înalte şi la baza pietrişurilor de Cândeşti (20...40 m).

            Apele aflate la adâncime mai mare sunt mineralizate, unele având caracter artezian.

 

            Vegetaţia şi animalele

 

            Desfăşurarea actuală este rezultatul interferenţei condiţiilor climatice cu structura şi altitudinea reliefului, dar şi cu presiunea antropică deosebit de activă în ultimele două secole.

Floristic, pe fondul general al speciilor europene, caracteristice pădurilor de dealuri joase şi medii (reduse astăzi doar la versanţii cu pante accentuate şi la dealurile din nord) există numeroase elemente sudice şi submediteraneene, în sud-vest şi euroasiatice, în est (fig.34).

            Dezvoltarea podişului ca treaptă între câmpie şi Subcarpaţi – munte se transmite în trecerea de la zonalitatea latitudinală la etajare. Astfel, în sud, la contactul cu câmpia (Podişul Olteţului, Podişul Cotmenei) predomină pădurile de gârniţă (îndeosebi pe solurile argiloase ce favorizează o umiditate accentuată la ploi), cer (pe soluri uşoare în Podişul Bălăciţei), pentru ca, spre nord, ele să se îmbine, să intre în amestec cu gorunul, ulmul, jugastrul, părul, mărul etc.

            În centru şi spre nord (Podişul Motrului, Podişul Olteţului, Dealurile Argeşului, Podişul Cotmeana etc.), gorunul devine specia principală (Quercus polycarpa şi Quercus dalechampii) mai ales pe versanţii însoriţi (în amestec cu cer, carpen, arţar, paltin, plop etc.). În luncile râurilor există zăvoaie cu plop, salcie, arin, sânger etc.

            În aceste păduri există o faună bogată, cu multe elemente ce au pătruns din câmpie. Sunt şi specii sudice (viperă cu corn, broască ţestoasă, ciocănitoare cenuşie etc.), submediteraneene, balcanice etc.

 

            Solurile

 

            Solurile aparţin dominant clasei argiluvisoluri (luvisoluri), cu o distribuţie impusă de desfăşurarea reliefului (fig.35). Astfel, pe podurile interfluviale şi pe terase sunt soluri brune de la slab luvice la luvisoluri albice (luvosoluri). Pe depozitele cu o pondere însemnată a argilei apar soluri slab şi mediu pseudogleizate, iar între Cotmeana şi Jiu – vertisoluri (pelisoluri). Pe versanţi, varietatea condiţiilor de pantă, rocă, umiditate a impus o multitudine de soluri: pe nisipuri şi pietrişuri, soluri brune eu–mezobazice (eutricambosoluri), soluri brune luvice (luvosoluri) şi chiar brune – acide (districambosoluri), pe un substrat marnos s-au dezvoltat pseudorendzine (faeziomuri), în microdepresiunile de pe deluviile de alunecare sunt soluri gleice (gleiosoluri), pe pantele mai mari, supuse şiroirii, s-au individualizat erodisolurile (erodosoluri) etc. În lunci, există soluri aluviale (aluviosoluri) aflate în diferite stadii de evoluţie (aluviuni, protosoluri, soluri aluviale etc.).

 

POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE

 

            DATE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ

 

            Câţiva factori au stat la baza unei vechi şi continui locuiri a acestei regiuni şi anume: condiţiile naturale favorabile culturilor agricole, poziţia şi complementaritatea geografică între spaţiul subcarpatic-carpatic şi cel de câmpie şi culoarele de vale largi ce favorizau circulaţia.

Urmele de cultură materială stau dovadă a prezenţei aşezărilor încă din paleolitic şi neolitic (podişurile Strehaia, Olteţului, pe văile Argeşului, Jiului etc.), apoi din epoca preromană (Podişul Motrului, Culoarul Jiului, Podişul Olteţului, Podişul Cândeşti etc.) şi mai ales daco-romană (numeroase aşezări mari, castre şi puncte întărite în lungul marilor drumuri de pe Jiu, Olt, Argeş ce treceau spre nord prin pasurile carpatice spre Transilvania). Numărul aşezărilor creşte în primul mileniu când Podişul Getic se încadrează mai întâi în formaţiuni voievodale, iar din secolul XIV în statul Ţara Românească. Reţeaua de aşezări s-a definitivat treptat în secolele XVII–XIX trecându-se de la sate mici, aflate în bazine torenţiale, la aşezări mari desfăşurate pe terasele din culoarele văilor importante, proces determinat de creşterea exportului produselor culturilor agricole (finalul sec. XIX). Ca urmare, se constată o extindere a lor în suprafaţă, dezvoltarea reţelei de drumuri prin culoare de vale şi un plus de populaţie venită din Transilvania. În prezent, reţeaua de aşezări însumează cca 1540 sate şi 12 oraşe.

 

CARACTERISTICI DEMOGRAFICE

 

            Podişul Getic constituie o regiune bine populată, în cadrul său fiind peste 1,1 milioane locuitori (aproape 5% din populaţia României). În baza datelor statistice, evoluţia numărului de locuitori relevă o creştere continuă şi rapidă în secolele XIX–XX. Se estimează pentru începutul sec.XIX (harta rusă, 1835) cca 300.000 locuitori, iar în 1912 peste 854.000 locuitori (Geografia României, vol IV, 1992). Această creştere demografică a fost favorizată de stabilirea definitivă aici a românilor emigranţi din Transilvania, dar şi de către sporul natural. În secolul XX, războaiele şi încetarea imigrării transilvane au făcut ca singurul factor care a impus o creştere, pe ansamblu mai lentă, dar mai accentuată după 1950, să fie sporul natural. Regional, creşterile cele mai însemnate s-au constatat în aşezările de pe terasele din culoarele marilor văi şi în lungul principalelor drumuri (aflate pe Jiu, Olt, Olteţ, Argeş etc.), iar în ultimele decenii în vecinătatea ariilor de exploatări miniere şi petroliere şi în oraşele mai mari din podiş (Drobeta-Turnu Severin) sau din unităţile vecine (Slatina, Craiova, Piteşti etc.). Cele mai importante concentrări ale populaţiei sunt în culoarele văilor (Jiu, Olt, Argeş şi pe principalii lor afluenţi), iar cele mai mici pe câmpurile piemontane (folosinţă agricolă).

            Dacă în 1912 doar 6 % din populaţie se afla în cele trei oraşe (Turnu Severin, Strehaia, Drăgăşani), după 1960 prin dezvoltarea social–economică a acestora, dar şi a declarării a noi aşezări urbane (1967 – Motru, 1968 – Filiaşi şi Topoloveni, 1989 – Colibaşi şi Scorniceşti) ponderea acesteia a crescut la aproape 20 % (o creştere numerică de peste 4 ori). Procesul a continuat după 1990, la oraşele existente adăugându-se altele fără relevanţă economică şi demografică.

            După 1990 s-au produs câteva procese demografice semnificative. Pe ansamblul podişului, de la o creştere nesemnificativă la început s-a ajuns la stagnare şi chiar regres (mai ales în centrul şi nordul unităţilor geografice). În detaliu, aşezările din culoarele văilor principale (mai ales Olt, Argeş) şi cele din lungul axelor de comunicaţie transversale vor înregistra o sporire a locuitorilor atât ca urmare a natalităţii mai însemnate cât şi a revenirii unei părţi din cei ce au părăsit oraşele. Opus acestei situaţii sunt localităţile din regiunile cu slabe resurse de sol şi subsol, intens fragmentate şi cu versanţi afectaţi de şiroire şi alunecări (în centrul şi nordul podişului).

            Densitatea populaţiei înregistra la nivelul anului 1990 o valoare medie de 80 loc/km2, fiind cu cca 20% mai ridicată faţă de începutul secolului. În cele două situaţii, creşteri evidente apar în toate categoriile de densitate. Rămâne însă constantă repartiţia geografică a acestora. Astfel, în 1912, valori sub 25 loc./km2 erau în centrul Podişului Olteţului, Podişul Bălăciţei, centrul Podişului Cotmenei; cea mai mare parte a Podişului Getic avea valori cuprinse între 50 şi 75 loc./km2; valorile cele mai ridicate (în jur de 100 loc./km2) erau în oraşe şi vecinătatea lor, dar şi pe văile Olt, Olteţ. În anul 1985 cele mai mici valori, 50...75 loc./km2, erau în Podişul Bălăciţei, nordul Podişului Olteţului şi centrul Podişului Cotmenei; ariile cu valori mari se concentrează în culoarele văilor Jiu, Olt, Argeş (100...125 loc./km2); în cea mai mare parte a podişului, valorile oscilau între 75 şi 100 loc./km2, iar în oraşe se plasau la peste 150 loc./km2. Situaţiile s-au menţinut şi ulterior, cu diferenţa că valorile au sporit pe axele de comunicaţie şi în oraşe şi au diminuat în interiorul unităţilor de podiş.

            Sporul natural care constituie factorul primordial în creşterea populaţiei este negativ. Valori mai ridicate sunt în aşezările din culoarele văilor principale de podiş şi oraşele mari: între – 0,5 şi –1,5 şi foarte coborâte în localităţile situate în bazinele de recepţie ale unor văi, mai ales în nord, depărtate de reţeaua principală de căi de comunicaţie (coboară sub –3,5‰).

 

            Caracteristici demografice în judeţele în care se desfăşoară Podişul Getic

 

Judeţul

 

Nr. loc.

1996

2005

Densitate

Loc./km2

Populaţia pe sexe

Populaţia pe medii   %

Sporul natural

M

F

urban

rural

Natalitate

Mortalitate

 

Sporul

natural

Argeş

 

678705

99,4

332614

346091

47,5

52,5

10,4

11,2

-0,8

646320

94,7

314318

332002

48,2

51,8

9,4

11,6

-2,2

Dâmboviţa

 

557125

137,4

273408

283717

31,5

68,5

10,9

12,2

-1,6

537090

132,5

262511

274579

31,3

68,7

9,7

12,4

-2,7

Dolj

 

756318

102

370015

386303

50,4

49,6

10,1

18,9

-3,7

718871

97

349699

369175

53,4

46,6

9,1

14,2

-5,1

Gorj

 

397170

70,9

197023

200147

42,7

57,3

14,7

11,3

0,4

384852

68,7

110214

194638

46,9

53,1

9,4

11,1

-1,7

Mehedinţi

 

328517

66,6

161154

167363

48,8

51,2

10,2

14,1

-3,9

303869

61,6

149290

154579

48,5

51,5

8,8

14,3

-5,5

Olt

 

519030

94,4

256375

262655

39,8

60,2

10,6

13,3

-2,7

483674

88

238507

245167

40,6

59,4

8,5

14,2

-5,7

Vâlcea

 

413144

75,7

214374

221770

40,6

59,4

10,3

11,7

-1,4

415181

72

203702

211479

45,2

54,8

9

12,5

-3,5

 

Cea mai mare parte din forţa de muncă a fost şi este ocupată în agricultură (în unele comune din Podişul Bălăciţei, nord-vestul Podişului Olteţului, centrul Podişului Cotmeana chiar peste 80%). În ultimele decenii ale sec. XX, prin intrarea în exploatare a zăcămintelor de petrol, gaze şi cărbuni, prin dezvoltarea unor unităţi din industria alimentară, forestieră etc. s-au produs unele mutaţii atât în structura pe ansamblu, cât şi la nivel de ramură economică (în agricultură predomină forţa de muncă feminină). După 1990, discrepanţa s-a accentuat. În cele mai multe aşezări ponderea populaţiei ocupată în agricultură a crescut foarte mult. Un echilibru relativ s-a menţinut în marile oraşe şi în satele unde se mai realizau exploatări petroliere (V, NV, Podişul Olteţului, nordul Podişului Cotmenei) şi mai puţin de lignit.

Modificări însemnate sunt legate şi de migrarea de la sate spre oraşele din podiş (Drobeta-Turnu Severin) sau din regiunile vecine (Târgu Jiu, Craiova, Slatina, Râmnicu Vâlcea, Piteşti etc.) a populaţiei tinere absorbită în activităţile economice (mai ales în industrie şi construcţii) foarte rapid înainte de 1990 şi lent ulterior. Ca urmare, în mediul rural  s-a ajuns ca aproape 1/5 din populaţie să depăşească 60 de ani; există sate mici (sub 250 locuitori) cu populaţia îmbătrânită (nordul podişului).

 

CARACTERELE GENERALE ALE AŞEZĂRILOR

 

            Aşezările rurale concentrează circa 80% din totalul populaţiei; sunt vechi, cele mai multe fiind datate de la mijlocul mileniului nostru, dar cu urme de cultură materială uneori încă din antichitate. Condiţiile naturale au favorizat nu numai numărul mare al lor, dar şi o serie de particularităţi reflectate de structura, forma, mărimea, profilul economic etc.

            Cele mai numeroase se află în culoarele văilor (Olt, Jiu, Argeş, Motru, Olteţ, Amaradia etc.), pe terase, glacisuri, conuri de dejecţie, iar cele mai puţine pe podurile interfluviale (apa la adâncime mare, suprafeţe agricole). Din această poziţionare a decurs în prima situaţie forma lineară sau poligonală a vetrei, mărimea ei (majoritatea satelor depăşesc 500 de locuitori), densitatea ridicată şi un profil economic variat (culturi cerealiere, creşterea animalelor, pomicultură etc.).

            Satele situate în bazinele de recepţie torenţiale, la partea superioară a versanţilor sau în regiunile mai fragmentate din nord se desfăşoară pe suprafeţe mai mici, sunt răsfirate, au un număr mic de locuitori şi un profil economic restrâns. Cele mai mari aşezări (peste 1500 locuitori) sunt legate de contactul cu câmpia (profil agricol complex), de vecinătatea oraşelor (cele mai mari ce au un grad ridicat de dotări şi servicii), de căile de comunicaţie modernizate şi de ariile principalelor exploatări petrolifere şi miniere (profil economic mixt).

            Aşezările urbane sunt puţine (doar 3 până în 1967, 8 în 1992 şi 18 în prezent) şi concentrează peste 319.383 de locuitori (2005). Doar municipiul Drobeta-Turnu Severin face parte din oraşele vechi şi mari din ţara noastră, având un profil economic complex. Celelalte au un profil mixt, la cinci dintre ele impunându-se funcţia industrială (Motru, Mioveni, Drăgăşani, Turceni, Potcoava), iar la celelalte cea agricolă (fig.36). La acestea se pot adăuga Slatina (80.282 loc), Balş (22.066 loc), Vânju Mare (6.692 loc) ca localităţi aflate la contactul podişului cu Câmpia Română.

 

ACTIVITĂŢILE ECONOMICE

 

            Podişul Getic dispune de unele resurse ale solului şi subsolului. Până către finele secolului XIX cea mai mare parte a suprafeţei sale era acoperită de păduri, culturile practicându-se îndeosebi în lungul culoarelor de vale şi în vecinătatea aşezărilor; creşterea animalelor era legată de islazurile comunale. Solicitarea tot mai mare pe piaţă a produselor cerealiere a produs primele mutaţii care au constat în extinderea terenurilor agricole în detrimentul pădurilor, proces care s-a accentuat în secolul XX. Ca urmare, în prezent, cca 2/3 din suprafaţa podişului reprezintă terenuri agricole (precumpănitor în centru şi sud), iar pădurii îi revin doar 28% (dominant pe dealurile fragmentate din nord). Până către mijlocul secolului XX, activităţile industriale erau limitate la unităţi cu capacitate mică, ce aveau profil alimentar sau de reparaţii. Modificări esenţiale în această ramură s-au produs după 1955, mai întâi prin intrarea treptată în exploatare a resurselor de subsol (lignit, petrol, gaze) şi apoi prin construirea de unităţi de producţie în industria grea (Drobeta Turnu Severin, Balş), alimentară, textilă etc.

            Toate acestea au făcut ca, pe ansamblul economiei, valoarea producţiei industriale să crească, iar caracterul acestei unităţi naturale din net agricol să devină industrial-agrar.

            După 1990, la fel ca şi în alte regiuni s-au înregistrat reorganizări multiple. Astfel, din industrie au dispărut marile unităţi de prelucrare, cele mai multe exploatări miniere au fost închise, au apărut ateliere de reparaţii sau de producţie, îndeosebi în domeniul alimentar. În agricultură a dispărut proprietatea colectivităţii şi în mare măsură de stat, s-a impus practicarea unor forme private ce nu pot asigura decât o producţie de subzistenţă şi în general de sărăcire a populaţiei. O mare parte din forţa de muncă a devenit şomeră sau a început să fie utilizată în servicii diverse.

            În concordanţă cu aceste modificări s-au produs schimbări în structura reţelei de căi de comunicaţie. După un început de modernizare a celei rutiere şi a unor tronsoane noi în cadrul celei feroviare (ex. Băbeni – Bereşti) s-a înregistrat pe de-o parte o degradare treptată a celei dintre localităţile judeţelor şi o îmbunătăţire a celor cu caracter naţional şi interjudeţean (Piteşti – Slatina, Râmnicu Vâlcea – Slatina).

 

            Agricultura

 

            Ramură de tradiţie, ea se practică pe cca 2/3 din suprafaţa podişului (pondere mai mică în nord şi foarte mare în centru, sud şi în culoarele văilor principale). Din cadrul acesteia, 2/3 revine arabilului (60...80% în sud şi în culoarele văilor principale), 1/5 păşunilor şi fâneţelor, 8 % pomiculturii, 3,3 % viticulturii (fig.37).

            Cerealele se cultivă pe 4/5 din arabil, precumpănitor în podişurile Bălăciţei, Olteţului şi Cotmenei (producţii mari de grâu, porumb, orz şi secară). În luncile râurilor (Jiu, Olt, Olteţ etc.) şi mai ales în apropierea marilor centre urbane suprafeţe importante sunt cultivate cu legume, după cum în cadrul podişurilor Olteţ, Cotmeana şi Bălăciţei se cultivă floarea-soarelui.

            Livezile de pruni, meri au frecvenţă în centru şi în nordul podişului, iar cele de cireşi, vişini, în sud. Viţa de vie ocupă suprafeţe mai mari în Culoarul Oltului (Podgoria Drăgăşani), în sudul Podişului Cândeşti (Podgoria Ştefăneşti).

            Creşterea animalelor, ocupaţie de tradiţie, se bazează pe păşuni şi fâneţe în nord (ovine, bovine, caprine) şi pe culturi furajere, pajişti de luncă în sud (bovine, ovine, porcine).

 

            Industria

 

            Foloseşte ca materie primă îndeosebi resursele din subsol şi produsele agricole. Industria energetică se bazează pe petrol, gaze, cărbune şi apa din lacurile de acumulare. Sunt rezerve de lignit ce erau exploatate în sistem de carieră sau mină. Între acestea, înainte de 2000 funcţionau la Husnicioara, Motru, Jilţ şi Alunu-Cuceşti, iar ca centre – Lupoaia, Ploştina, Roşiuţa, Leurda, Horăşti, Alunu, Albeni, Berbeşti, Cernişoara etc. (fig.38). Cea mai mare parte a lor a fost închisă, terenurile din cariere şi din vecinătate au rămas nu numai cu un grad ridicat de degradare, dar şi cu un potenţial activ de producere de alunecări, şiroiri, ceea ce conduce la înregistrări frecvente de pagube materiale mari, în aşezările din aceste locuri (ex. Roşia, Roşiuţa, Ploştina, Berbeşti, Alunu etc.)

            Zăcămintele de petrol şi gaze sunt concentrate în depozitele mio-pliocene în câteva perimetre din podişurile Olteţului (Bălceşti, Zătreni, Stoina, Iancu Jianu, Melineşti, Şimnic, Hurezani, Tetoiu), Cotmenei (Vedea, Oporelu, Cungrea, Moşoaia, Poiana Lacului, Potcoava, Bascov, Verguleasa), Cândeşti (Hulubeşti, Cobia, Bogaţi, Topoloveni, Călineşti), în valea Jiului (Aninoasa etc.).

            Energia electrică se obţine prin termocentralele de la Turceni, Rogojelu şi Işalniţa şi sistemul de hidrocentrale de pe Olt (Ioneşti, Prundu, Zăvideni, Drăgăşani, Strejeşti) şi Argeş (Zigoneni, Merişani, Bascov).

            Industria construcţiilor de maşini şi prelucrarea metalelor este concentrată în Drobeta-Turnu Severin (nave fluviale, vagoane), Mioveni (autoturisme), Filiaşi (utilaj electrotehnic şi utilaj pentru industria lemnului), Strehaia (armături metalice).

            Unităţi ale industriei chimice se află la Drobeta–Turnu Severin, Drăgăşani şi Scorniceşti.

Există un combinat de celuloză şi hârtie la Drobeta–Turnu Severin, fabrici de  cherestea, parchete la Stâlpeni, Cotmeana, Filiaşi, interprinderi textile, pe bază de lână, bumbac, la Drobeta–Turnu Severin, Scorniceşti, Strehaia, Motru, Drăgăşani etc.

            Industria alimentară, ce are o veche tradiţie, are unităţi de panificaţie, vin, bere, conserve de carne, legume şi fructe, produse lactate. Centre mai importante sunt în Drobeta–Turnu Severin, Drăgăşani, Scorniceşti, Topoloveni, Strehaia etc.

 

            Căile de comunicaţie şi transporturile

 

            Urmăresc culoarele marilor văi, în lungul cărora se află şi cele mai multe aşezări. Există patru artere feroviare mai vechi, pe Jiu (Craiova – Drobeta–Turnu Severin cu ramificaţii de la Filiaşi spre Târgu Jiu pe valea Jiului şi Valea Gilortului), pe Olt (Piatra Olt – Râmnicu Vâlcea) şi în bazinul Argeşului (din Piteşti spre Câmpulung şi respectiv spre Curtea de Argeş), la care se adaugă arterele recent construite, dirijate spre exploatările de lignit sau termocentrale (Strehaia – Motru, Băbeni – Berbeşti) (fig.39).

 

            Reţeaua rutieră este densă, în mare măsură modernizată după 1965. Se desfăşoară în lungul văilor cu concentrări spre Jiu, Olt, Argeş. Există şi câteva artere transversale (mai importante sunt: de la Drobeta Turnu Severin spre Motru – Târgu Jiu sau către Strehaia – Filiaşi, apoi Târgu Cărbuneşti – Drăgăşani – Piteşti).

 

            Potenţial turistic

 

            Este reprezentat predominant de vestigiile istorice şi de numeroase elemente de cultură populară; se adaugă unele peisaje inedite din luncile Oltului, Jiului, Dunării, lacurile amenajate pe râurile mari (îndeosebi Olt şi Argeş), pâlcuri de pădure. În municipiul Drobeta-Turnu Severin sunt concentrate numeroase obiective turistice (castrul roman, ruinele piciorului podului lui Traian, cetatea medievală, edificii remarcabile prin stil artistic etc.) şi însemnate dotări necesare practicării turismului. În celelalte aşezări urbane sau rurale ponderea acestora este mică. Mai însemnate sunt mânăstirea Strehaia, ctitorie a lui Matei Basarab, Mânăstirea Gura Motrului (sec. XVI), mânăstirea Cotmeana, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, parcul dendrologic Mihăileşti, casa memorială Liviu Rebreanu de la Valea Mare – Podgoria, numeroase mânăstiri şi biserici din secolele XVIII – XIX, construcţii ţărăneşti etc.

 

 

SUBUNITĂŢI GEOGRAFICE

 

PODIŞUL STREHAIEI

 

  • Se desfăşoară în vest, între Jiu şi Dunăre, fiind încadrat în nord-vest de Podişul Mehedinţi şi în sud de Câmpia Olteniei. Numele este legat de oraşul Strehaia care are poziţie centrală, fiind un însemnat centru polarizator (fig.40).
  • Este alcătuit la suprafaţă, dominant, din depozite pliocene (se succed în fâşii de la ponţian, în vest la romanian, în est), nisipo-argiloase şi cuaternare (în sud şi în sud-est), reprezentate prin nisipuri, pietrişuri, loessuri, în concordanţă cu retragerea lacului. Ele sunt cuprinse într-o structură monoclinală.
  • Relieful coboară de la câteva vârfuri de peste 350 m, situate în nord-vest, la poduri extinse în sud-est, la 200...250 m. Caracteristica principală este impusă, pe de-o parte, de fragmentarea mai accentuată în jumătatea de nord-vest şi de structura monoclinală cu înclinare mai mare a stratelor tot în nord-vest. Ca urmare, iese în evidenţă, în jumătatea nordică, o unitate deluroasă cu interfluvii lungi, cu frunţi de cueste orientate spre vest şi văi principale dirijate consecvent spre sud-est; în jumătatea sudică, unde energia de relief este redusă, se impun platourile interfluviale şi văile cu înfăţişare influenţată de structură.
  • Este unitatea din Podişul Getic unde se simt cel mai evident influenţele climatice submediteraneene (ierni blânde), cu reflectare directă în regimul de scurgere al apei râurilor, în vegetaţie şi faună. Solurile sunt argiloiluviale (luvisoluri).
  • Reprezintă o regiune bine populată, în care urmele de cultură materială relevă existenţa multor aşezări încă din neolitic. Creşterea populaţiei s-a făcut lent şi precumpănitor pe seama sporului natural. Dezvoltarea industrială a unor centre din vecinătate, dar şi a zonei miniere Motru – Rovinari a determinat deplasări definitive ale unei părţi din populaţia tânără din multe sate (mai ales din sud, sud-est), exproprieri şi creşterea suprafeţei de terenuri degradate.
  • În economie s-au produs mutaţii de structură în ultimele decenii, ca urmare a dezvoltării centrului industrial Drobeta–Turnu Severin şi a zonei de exploatare a lignitului care a afectat şi reţeaua de căi de comunicaţie.
  • Se divide în:

            Culoarul depresionar mehedinţean. Situat între Drobeta–Turnu Severin şi Comăneşti, este format din mai multe depresiuni (cea mai extinsă, Drobeta-Turnu Severin, este în sud) separate de şei largi, dar la înălţime şi încadrate de Podişul Mehedinţi (în vest) şi frunţile de cuestă parţial împădurite, dar cu intense degradări (alunecări, torenţialitate) ale Dealurilor Coşuştei (SE). În depresiuni se află aşezări mari şi vechi, cu profil economic agricol (culturi de porumb şi pomi fructiferi; se cresc ovine, bovine); sunt legate prin şoseaua Drobeta-Turnu Severin – Motru şi prin numeroase drumuri ce urmăresc văile principale (NV-SE). Drobeta-Turnu Severin (109.444 locuitori în 2005), municipiu şi reşedinţă de judeţ, are temelii în aşezarea dacică Drobeta şi în municipiul şi colonia romană de mai târziu; cetate medievală în sec. XIII. Se desfăşoară pe terasele inferioare ale Dunării şi Topolniţei. În prezent, este cel mai important centru administrativ şi economic (şantier naval, vagoane, industria chimică, prelucrarea lemnului, materiale de construcţii, produse alimentare etc.); şi-a dublat populaţia (prin spor migratoriu) în ultimele decenii din sec. XX. Concentrează reţeaua de căi de comunicaţie ce vine din Banat şi Oltenia. Este un însemnat port dunărean şi centru turistic.

 

            Dealurile Motrului. Sunt bine delimitate de culoarele văilor Tismana (N), Jiu (NE şi E), Huşniţa (S) şi Dunăre (SV), fiind străbătute aproape central de Motru. Se remarcă prin fragmentarea accentuată impusă de râuri consecvente ce şi-au tăiat culoare largi cu terase pe care se înşiră numeroase sate cu peste 500 locuitori; acestea au textură liniară sau răsfirată şi profil economic diversificat (de la cel bazat pe culturi cerealiere şi pomicole tradiţionale la cel complex, agro-minier); interfluvii prelungi cu versanţi acoperiţi de livezi, păşuni şi pâlcuri de pădure.

            La vest de Motru, Dealurile Coşuştei sunt mai joase, cu văi şi cu forme structurale bine păstrate; aşezări liniare cu profil agricol; la Husnicioara s-au făcut exploatări de lignit.

            Dealurile Jilţului, care se află la est de Culoarul Motrului, sunt înalte, intens fragmentate, încă bine împădurite. Numeroasele exploatări miniere intrate treptat în funcţiune începând cu anul 1960, aparţin celor mai însemnate bazine de lignit ale Olteniei (Rovinari, Motru, Jilţ). De ele s-au legat o concentrare rapidă a populaţiei în anumite localităţi, construcţia unor artere rutiere şi feroviare din centrele principale de exploatare spre Rovinari, Turceni, Rogojelu, Motru, Strehaia, Târgu Jiu etc., o intensă morfodinamică de versant (alunecări, şiroiri), modificări de structură în folosinţa terenurilor (prin decopertare au fost afectate păşunile şi livezile), schimbări în profilul economic al satelor, numeroase terenuri degradate şi cu risc hidrogeomorfologic.

            Valea Motrului are o luncă ce se lărgeşte treptat spre aval (depăşeşte 4 km), mai multe terase (îndeosebi pe stânga) pe care se află numeroase sate mari şi mijlocii, terenuri de culturi şi o şosea modernizată. În cadrul ei se află oraşele: Motru (23.690 loc. în anul 2005) a cărui apariţie (1967) şi dezvoltare sunt strâns legate de exploatările miniere, Strehaia (12.108 loc. în anul 2005), atestat documentar în sec. XV, important târg în secolele următoare pentru produse agricole, oraş cu un profil economic complex (agrar, industrie textilă, alimentară şi armături metalice, nod feroviar şi rutier). Rovinari (12.872 loc în anul 2005) şi Turceni (8.372 loc. în anul 2005), cu termocentrale legate de folosirea lignitului din bazinul Motrului, dar şi de la Petroşani.

 

            Podişul Bălăciţei. Este situat la sud de Huşniţa şi Motru; reprezintă o câmpie piemontană villafranchiană uşor ridicată (în nord peste 300 m, iar în sud cu puţin peste 200 m), bombată pe centru şi fragmentată (nord, nord-est) de către o reţea hidrografică aproape consecventă, dar cu scurgere intermitentă. Văile au energie mică, lunci largi, în care torenţii au depus conuri de dejecţie bogate (mai ales în nord), versanţii au degradări. Interfluviile au lăţime mare (în sud şi sud-est sunt netede). Aşezările sunt numeroase, precumpănitor sunt axate în culoarele văilor, după numărul de locuitori marea majoritate sunt mici şi mijlocii şi au un profil economic agricol, dar diversificat teritorial (în nord culturi cerealiere, livezi şi vii pe versanţii cu expunere sudică, sud-estică şi sud-vestică, iar în sud precumpănitor culturi cerealiere şi creşterea animalelor). Localitatea Pleniţa a fost târg şi chiar oraş (până în 1950), are peste 5.000 locuitori şi este cel mai însemnat centru agroindustrial din regiune.

 

GRUIURILE JIULUI

 

  • Sunt încadrate de culoarele văilor Cioiana (N), Jiu (V) şi Gilort (E); sunt alcătuite din depozite romanian-villafranchiene (nisipuri, argile, pietrişuri).
  • Formează un ansamblu de dealuri prelungi, ce coboară de la peste 400 m în nord la 300 m în sud. Panta generală a lor, NV-SE, a determinat şi orientarea marii majorităţi a pâraielor ce au o scurgere semipermanentă şi care ajung în Gilort. Spre nord şi vest, dealurile se termină prin versanţi cu pantă ridicată (adesea cuestice), pe care se produc frecvent alunecări şi torenţi.
  • mare parte din suprafaţa gruiurilor este acoperită de păduri de cvercinee. În est, valea Gilortului este largă, cu lunci joase, late de peste 1,5 km şi câteva terase şi conuri aluviale ale principalelor râuri ce fragmentează dealurile. Pe ele se află cele mai multe aşezări şi terenuri de cultură. În vest, albia puternic meandrată a Jiului se află în vecinătatea regiunii deluroase. Există în Valea Jiului o luncă extinsă, terase pe dreapta şi un glacis coluvio-proluvial la baza versanţilor dealurilor. Pe aceasta se înşiră, în lungul şoselei Târgu Jiu – Filiaşi, multe sate care depăşesc frecvent 500 şi chiar 1000 de locuitori, cu profil agricol.
  • În interiorul regiunii deluroase, aşezările sunt puţine şi cu un număr mic de locuitori. În est se exploatează lignit, petrol şi gaze. Pe valea Civiana, la contactul cu dealul subcarpatic Bran, este oraşul Ţicleni (5.334 loc. în anul 2005), centru al extracţiei de petrol.

 

PODIŞUL (DEALURILE) OLTEŢULUI

 

            Este cea mai mare subunitate a Podişului Getic (cca 33% din acesta), desfăşurată între Gilort – Jiu (vest) şi Culoarul Oltului (est).

  • În nord, în vecinătatea Subcarpaţilor, apar la zi sub forma unor benzi înguste, depozite pliocene (argilo-nisipoase). Pe cea mai mare parte a podişului, la suprafaţă sunt depozite pleistocen inferioare reprezentate de pânze de pietrişuri şi nisipuri piemontane. Structura este monoclinală, stratele cad spre sud, valoarea înclinării fiind mai mare în nord, unde şi ridicarea neotectonică a fost cea mai intensă.
  • Panta generală a reliefului coboară lent din nord spre sud, de la câteva vârfuri aflate la peste 500 m, ce domină depresiunile subcarpatice prin versanţi cuestici împăduriţi, la cca 200...225 m (în sud), la contactul cu Câmpia Olteţului. Reţeaua de râuri cu obârşii în Carpaţi, Subcarpaţi sau în nordul podişului (Amaradia) s-a adâncit consecvent, creând culoare de vale ce se deschid mult către sud. În nord, interfluviile au fost reduse la culmi deluroase cu versanţi povârniţi (intens degradaţi) ce domină albiile înguste ale văilor cu peste 150 m. În sud, ele se lărgesc treptat luând înfăţişarea unor platouri ce alternează cu văi ce au lunci şi terase extinse, pe care se află aşezări mari şi terenuri de cultură.
  • Influenţele mediteraneene încă se resimt, dovadă fiind precipitaţiile de la finele toamnei urmate de o creştere a debitelor râurilor. Pentru cea mai mare parte din reţeaua autohtonă, fenomenele de secare sau de scurgere cu fluctuaţii însemnate sunt caracteristice.

            Vegetaţia de pădure de cvercinee (de la gorun în nord, la cer, gârniţă şi elemente termofile în sud), ce se desfăşurau cu secole în urmă în întreg podişul, în prezent are pondere însemnată doar în nord şi în partea de vest. Pe terenurile defrişate există păşuni şi fâneţe, iar în sud – întinse suprafeţe agricole.

  • Urmele de locuire sunt încă din paleoliticul inferior (la Bugiuleşti). Datarea documentară indică o vechimea din sec. XIV – XVI pentru un  număr mare de sate; reţeaua de aşezări s-a dobândit treptat, încât în secolul nostru ea ajungând la peste 400 de sate.

            De-a lungul secolelor, populaţia a crescut lent pe baza sporului natural. Fluctuaţii teritoriale însemnate şi chiar regres s-au produs în timpul celor două războaie mondiale şi, mai ales, după 1960, când o mare parte din populaţia tânără, îndeosebi din satele din interiorul podişului, a migrat spre Craiova, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Târgu Jiu etc. În aceste sate, în prezent, predomină populaţia vârstnică (îndeosebi feminină).

            Aşezările, care se desfăşoară mai ales în lungul văilor (desfăşurare mono sau bilaterală), au frecvent sub 500 de locuitori în nord şi vest şi peste 1000 de locuitori în sud şi pe valea Oltului; specificul economic este cel agricol, diversificat regional (în nord – culturi cerealiere, pomicole, creşterea animalelor, în sud – cerealiere şi creşterea animalelor, în est cerealiere, viti-pomicole, dar şi de exploatare de petrol, gaze, cărbune).

  • Suprafaţa agricolă ocupă 2/3 din podiş, cu pondere ridicată în sud şi centru unde, de altfel, arabilul ajunge la peste 70 % din aceasta. Areale însemnate ocupă podgoriile (peste 33 % din agricol) mai ales pe versanţii cu expunere sudică şi estică (cea mai însemnată zonă viticolă se află în jurul Drăgăşanilor) şi livezile de pruni şi meri.
  • În ultimele trei decenii din sec. XX au intrat în exploatare zăcămintele de petrol şi gaze şi cele de lignit (la contactul cu Subcarpaţii, la Albeni, Alunu, Berbeşti, Cernişoara etc.) care în prezent sunt în cea mai mare măsură închise.
  • Reţeaua de drumuri urmăreşte culoarele de vale. Există şi artere relativ transversale (Târgu Cărbuneşti – Drăgăşani, Craiova – Balş – Slatina, Berbeşti – Băbeni.

            În anul 2002 a fost declarat ca oraş Bălceşti, localizat la confluenţa Olteţului cu Cerna, cu 5.794 locuitori în 2005, centru agro-industrial. În NV, pe terasele Gilortului este oraşul Târgu Cărbuneşti (9.067 loc. în 2005) centru agroindustrial.

            - Culoarul Jiului, cu o luncă largă, încadrată în vest de un versant abrupt cu degradări frecvente şi unul în est cu mai multe terase, concentrează numeroase aşezări mari cu profil economic complex (culturi cerealiere, legumicultură, creşterea animalelor, exploatări petroliere). La confluenţa cu Gilortul se află oraşul Filiaşi, vechi târg de vite şi cereale, nod de căi de comunicaţie; are unităţi economice cu profil alimentar, prelucrarea lemnului, electrotehnic etc, cu 19.142 locuitori în 2005.

            - Culoarul Oltului are lăţimi care cresc de la nord la sud, ajungând la peste 15 km. Este alcătuit dintr-o luncă largă (ajunge la 1/3 din complexul văii) şi mai multe terase cu poduri netede pe care se înşiră un număr mare de aşezări mijlocii şi mari, ce asigură o densitate a populaţiei de 100...150 loc./km2. Pe terasele Oltului se află oraşul Drăgăşani (20.974 loc. în 2005), vechi centru agro-industrial, iar la contactul cu Subcarpaţii – oraşul Băbeni (9.767 loc. în 2005)

 

PODIŞUL COTMENEI

 

  • Este cuprins între Olt, Topolog şi Argeş, coboară de la peste 500 m, în nord, la 200 m în sud (în culoarele de vale) şi la contactul cu subunităţile Câmpiei Române.
  • În cuprinsul său apar evidente o generaţie de văi mai vechi (Vedea, Cotmeana) care-l străbat în întregime şi una mai nouă (Cungrea, Plosca, Teslui etc.) în treimea sudică, care, prin desfăşurarea divergentă (reflectare a acumulării piemontane) şi caracteristici morfologice (versanţi cu pantă mare pe care se înregistrează alunecări, ravenări, spălare în suprafaţă, albii tot mai extinse spre sud, încadrate de una – trei terase) evidenţiază relaţii similare de evoluţie. Interfluviile au lărgimi de 2...10 km, netezime care devine mai accentuată spre sud, pante slabe. Ele sunt alcătuite dominant din roci cu permeabilitate mare (nisipuri, pietrişuri piemontane, depozite loessoide) ce determină frecvent poziţia pânzelor de apă la adâncimi de 10...30 m (local, nivelele de argile situate la câţiva metri facilitează pânze freatice la sub 5 m) şi posibilităţi reduse în alimentarea albiilor majorităţii râurilor.
  • Climatul, prin valorile termice şi frecvenţa secetelor în sezonul cald (mai ales în jumătatea sudică) se reflectă în regimul scurgerii râurilor (ape mari de primăvară când se înregistrează şi căderea unei părţi însemnate din cele 600 mm de precipitaţii anuale şi debite reduse în a doua parte a verii, toamna şi iarna când majoritatea pâraielor seacă), în desfăşurarea vegetaţiei spontane (de la păduri de cer, gârniţă, stejar în sud, la gorun şi carpen în nord, înlocuite în cea mai mare parte de culturi agricole) şi a solurilor (de la brun-roşcate sau preluvosoluri în sud, la brune-luvice sau luvosoluri - în nord).

            Lipsa apei este suplinită local prin amenajarea de benturi, în nord şi de iazuri pe râurile mici (Teiuş, Plapcea), în sud.

  • Structura reliefului, fragmentarea mai accentuată a acestuia în nord şi posibilităţile limitate în alimentarea cu apă au impus, de-a lungul mileniilor, concentrarea aşezărilor pe terasele şi versanţii văilor, predominarea satelor mici şi mijlocii (sub 500 locuitori) în care trăieşte 1/3 din populaţie, în nord şi a celor mari (peste 1000 locuitori, unele au peste 2000 de locuitori), în sud (peste 30 % din populaţie), extinderea terenurilor agricole cerealiere pe imensele poduri interfluviale din centrul şi sudul podişului, prezenţa pădurilor, păşunilor, a plantaţiilor pomicole (îndeosebi prun şi măr) în nord.
  • Dezvoltarea industrială a oraşelor Piteşti, Slatina, Râmnicu Vâlcea a determinat plecarea unei părţi însemnate din forţa de muncă tânără, ceea ce s-a răsfrânt în ritmul lent al creşterii populaţiei în satele din podiş. Procesul este accentuat în nord, dar limitat în sud, datorită intrării în exploatare a zăcămintelor de petrol (Potcoava, oraş din 2004, cu 6.000 locuitori în 2005), a amplasării unor unităţi industriale (alimentare, textile etc.) la Scorniceşti, (oraş din 1989, cu 12.634 locuitori în 2005) şi Costeşti (10.819 loc. în 2005), centre cu economie bazată pe agricultură, servicii şi a căilor de comunicaţie rutiere ce facilitează naveta spre marile oraşe. La cele trei artere transversale, modernizate (Piteşti – Râmnicu Vâlcea în nord, Piteşti – Vedea – Drăgăşani în centru şi Piteşti – Scorniceşti – Slatina în sud) se adaugă numeroasele artere din lungul văilor principale (Topolog, Vedea, Cotmeana etc.).

 

DEALURILE (GRUIURILE) ARGEŞULUI

 

  • Numite de V.Mihăilescu „Gruiurile Argeşului” (frecvenţa apelativului „grui” pentru vârfurile culmilor în sectoarele de confluenţe); sunt încadrate de Argeş şi Argeşel.
  • Reprezintă un ansamblu de culmi şi văi desfăşurate aproape paralel, pe direcţia nord – sud. Dealurile, alcătuite din roci pliocene, coboară de la  600...700 m în nord, la sub 300 m în sud, au versanţii afectaţi de alunecări, torenţi ce au creat şi unele şei înalte (de obârşie) folosite de multe drumuri locale.
  • În lungul văilor principale, pe terasele şi luncile largi, se află cea mai mare parte din aşezările mijlocii şi mari, precum şi căile de comunicaţie importante (feroviare pe Argeş şi Râul Târgului, rutiere pe Argeş, Râul Doamnei, Râul Târgului, Argeşel), în timp ce pe versanţii şi afluenţii acestora sunt sate mici.
  • Dacă râurile principale, cu izvoare în munţi au scurgere permanentă, debite medii între 5 şi 20 m3/s, dar cu fluctuaţii sezoniere (ape mari primăvara, viituri de vară şi ape mici toamna şi iarna), cele autohtone au în majoritate o scurgere intermitentă.
  • Peste 50 % din suprafaţa regiunii este acoperită de păduri (fag în nord, gorun şi stejar în sud), aproape 17% - de păşuni şi fâneţe, 13% de arabil (concentrat pe terase şi în sud) şi 11% - de livezi (pruni şi meri, mai ales pe versanţii văilor principale; Geografia României, vol.IV, 1992).
  • Economia are caracter agrosilvic, unele din produse fiind valorificate local (lemn la Stâlpeni, fructe la Băiculeşti). Se adaugă exploatările de petrol de la Merişani.

 

 

PODIŞUL CÂNDEŞTI

 

  • Este situat între Argeş, Argeşel şi Dâmboviţa, fiind constituit dintr-un ansamblu de culmi cu poduri de 0,5...3 km lăţime şi altitudini ce coboară de la peste 700 m în nord la 300 m în sud, separate de o reţea de văi autohtone cu albii ce au un sistem de scurgere puternic influenţat de regimul precipitaţiilor (sub 800 mm, predominant primăvara).
  • Aproape jumătate din suprafaţa podişului este acoperită de pădure (fag în nord, gorun şi stejar în sud); se adaugă cca 20 % teren arabil pe terase, 12 % păşuni şi fâneţe (îndeosebi în centru şi nord), 10 % livezi (pruni, meri, peri, nuci etc.) şi 3 % suprafeţe cu vii concentrate pe versanţii din sudul podişului ce domină lunca Argeşului.
  • Aşezările preponderent se află în lungul văilor principale (îndeosebi pe terase) şi pe glacisul de la contactul cu lunca Argeşului; au o economie bazată pe culturi agricole (cerealier – viticolă, cerealier – pomicolă) în sud şi centru şi creşterea animalelor şi unele culturi pomicole în nord. Se adaugă extracţii petroliere, exploatarea lemnului şi a materialelor de construcţie.
  • În sud-vest există oraşele Mioveni (din 1989, cu 34.101 locuitori în 2005; Uzina de autoturisme „Dacia”) Topoloveni (din 1968, 10.543 locuitori în 2005, unităţi economice ale industriei alimentare) şi Ştefăneşti (din 2003, 12.891 locuitori în 2005, combinat de vinificaţie).

 

 

 

 

 

 

 

Pagină actualizată la 14 Octombrie 2013.