Subcarpații Curburii date generale (după tratat)

SUBCARPAȚII CURBURII

  1. 1.      Caractere generale

Dacă Subcarpații reprezintă – în ansamblul Reliefului României – unitatea recunoscută ca având cea mai mare complexitate geografică, partea lor dintre Dâmbovița și Trotuș (Subc. Curburii) prezintă nu numai cea mai mare lățime (lățimea în jur de 30 km în Subc. Buzăului), dar și structura cea mai complicată, care aduce după sine și o dinamică foarte accentuată a reliefului.

Cu toate că unele din particularitățile lor (mai ales geologice) se întâlnesc și la vest de Dâmbovița, în Muscelele Argeșului, iar în cealaltă extremitate Depresiunea Cașin se dezvoltă la sud de Trotuș, în continuarea Depresiunii Tazlăului, limitele de vest și de nord sunt considerate ca fiind văile Dâmboviței și respectiv Trotușului.

La exterior limita este mai clară decât oriunde, pentru că numai această parte a Subcarpaților vine în contact direct cu Câmpia Română, și anume cu câmpii piemontane tinere și de divagare (supuse încă unui proces lent de afundare); în funcție de acest nivel de bază coborât (și în coborâre), situat imediat alături, s-a produs adâncirea văilor și întreaga modelare cuaternară din Subcarpații Curburii.

Chiar dacă spre munte (mai ales între Teleajen și Slănicul de Buzău) s-a argumentat existența unei fâșii de tranziție sau de interferență carpato – subcarpatică, contactul cu munții se poate urmări clar de-a lungul unor depresiuni de contact relativ bine individualizate.

Evoluția, complexitatea geografică și legăturile Subcarpaților Curburii cu munții justifică pe deplin existența unor asemănări între cele două regiuni de-a lungul fâșiei de contact, dar acestea nu ajung să modifice caracterele subcarpatice în așa măsură încât să se poată vorbi de un mediu nesubcarpatic. Această fâșie de interferență nu este decât dovada diversității geografice (foarte accentuate) din cuprinsul acestei unități; contactul acesta din zona „pintenilor” este unic prin particularități în toată desfășurarea Subcarpaților de la Motru până în Valea Moldovei.

 Relieful este foarte variat, datorită în primul rând diversității petrografice, complexității tectonice (sinclinale, anticlinale, falii normale, falii inverse, etc) și intensității mișcărilor tectonice din Cuaternar, acestea din urmă fiind responsabile de pătrunderea eroziunii într-un ritm mai accentuat decât în oricare altă regiune din țară.

Subcarpații Curburii sunt alcătuiți predominant din molasă (roci cutate friabile) de vârstă miocenă (molasa inferioară) și pliocenă (molasa superioară); la acestea se adaugă cei doi pinteni de fliș paleogeni dintre Prahova și Buzău, plus formațiuni cuaternare pe bordura exterioară (spre câmpie). Formațiunile paleogene intră și în alcătuirea Subcarpaților Getici, însă numai în cei ai Curburii ele pătrund sub forma celor doi pinteni de fliș (de Homorâciu și de Văleni), într-o alternanță aparte cu cuvetele (Drajna și Șoimari – Calvini). În plus, în Subcarpații Curburii intervin cutele diapire care au provocat deformări tectonice de o complexitate și intensitate mai puternice ca oriunde în Subcarpați, afectând nu numai formațiunile pliocene acoperitoare dar și pe cele cuaternare. Este pe deplin explicabil de ce depozitele pliocenului superior și cuaternarului inferior sunt ridicate până la 1000 m (mai ales în Măgura Odobeștilor, la 996 m, dar și în dealurile dintre Buzău și Bâsca Chiojdului – în cadrul Cuvetei Calvini) și de ce terasele râurilor principale (atât cât s-au păstrat) prezintă, în profil longitudinal, fie o convergență accentuată spre marginea exterioară a Subcarpaților (mai ales în Vrancea), fie deformări accentuate acolo unde traversează anticlinale sau sinclinale (pe văile: Prahovei, Teleajenului, Doftanei, Ialomiței, etc) (deformările teraselor în aceste cazuri se transpun în creșterea altitudinii lor relative acolo unde râul traversează un anticlinal aflat în ridicare și în prezent și în coborârea lor la traversarea sinclinalelor).

Eroziunea a pătruns adânc sub condiționarea directă a diferențelor structurale regionale și locale, relieful în ansamblul său aflându-se într-un stadiu de punere în evidență a structurilor printr-o puternică selecție petrografică (relieful petrografic și cel structural, la momentul actual, sunt mai pregnante decât relieful climatic al climatului continental în care se află S. C.).

Ca urmare, depresiunile și masivele deluroase nu mai prezintă dispunerea lor cvasiordonată din Subcarpații Moldovei și din cei Getici, iar procesele geomorfologice actuale se manifestă cu o agresivitate sporită atât pe versanți cât și în albii.

Dacă între Trotuș și Slănicul de Buzău (în Subcarpații Vrancei) se poate vorbi totuși de două șiruri de depresiuni, delimitate de două șiruri de dealuri, între Slănicul de Buzău și Dâmbovița (Subc. Buzăului și Subc. Prahovei) ariile depresionare nu mai respectă această ordonare orografică și formează o adevărată rețea dispersată între masivele deluroase, în care se recunoaște atât influența structurilor, în general paralele cu marginea munților, cât și rolul rețelei hidrografice, dispusă transversal (perpendicular pe structuri) sau parțial adaptată la structură.

Mulțimea depresiunilor de o foarte mare varietate ca dimensiuni, formă și particularități ale condițiilor locale (de la depresiunile joase cu șesuri aluviale până la cele suspendate între dealuri ca lărgiri de obârșie) a favorizat dezvoltarea așezărilor și instalarea unei rețele relativ dese de drumuri în lungul văilor mai importante, chiar a căilor ferate care, cu excepția celei din lungul Prahovei străbat Subcarpații și se opresc la contactul cu munții. Dacă la aceste condiții de așezare geografică se adaugă și existența zăcămintelor specifice regiunii subcarpatice (petrol, cărbune, sare), mai de timpuriu găsite și exploatate aici decât în alte regiuni ale țării, este de înțeles că ambianța generală a fost foarte favorabilă locuirii și dezvoltării economice, ceea ce se reflectă și în densitatea mare a populației și în gradul accentuat de urbanizare, mai mari aici decât în alte subunități subcarpatice.

Numărul mare și dispersia în teritoriu a așezărilor, densitatea ridicată a populației, desfășurarea unor activități economice complexe și foarte variate au dus la modificarea puternică a peisajului, în unele părți fiind vorba chiar de degradări de proporții (îndeosebi prin eroziune fluvio – torențială și alunecări de teren); în aceste sectoare se impun măsuri de corectare și stingere a torenților și ravenelor, de drenare sau barare a alunecărilor de teren; practic, în zilele noastre, Subcarpații Buzăului reprezintă polul eroziunii din România, valoarea multor terenuri de aici fiind minimă, ele pretându-se în prezent doar la un pășunat extensiv.

 

 

 

 

 

 

 

Pagină actualizată la 22 Noiembrie 2017.